“Chiar şi atunci când o persoană are o viaţă plină de confort – mâncare bună, un adăpost bun, o tovărăşie bună – el sau ea poate totuşi să devină nefericit(a) atunci când trece printr-o situaţie tragică.” – Dalai Lama
Intalnirile si despartirile vietii ne apar in constiinta cumva ciuntit, ca niste lucruri care ni se intampla, pur si simplu, ca si cum noi n-am avea nimic a face cu ele. Vorbim despre noroc sau despre ghinion si nu intelegem ca intotdeauna am pus cumva umarul, am determinat, am chemat, am creat norocul sau ghinionul.
Nu vrem sa stim, mai ales atunci cand ne despartim de un om, de o slujba, de o situatie confortabila, de ceva ce pare ca ni s-a luat cu forta, ca am gandit, am simti si ne-am comportat provocator. A crede in intamplare, in hazard, intr-o roata a norocului sau a ghinionului, intr-un fel in care Dumnezeu arunca zaruri si ele se nimeresc prin preajma noastra e ca si cum am evita sa ne asumam responsabilitatea vietii noastre.
Ne credem parasiti pentru ca nu aveam suficienti bani, pentru ca am trait langa o persoana interesata excesiv de confortul material, pentru ca suntem mai putin destepti sau frumosi, mai mici, mai batrani sau mai putin stilati! Ramanem pustii dupa despartiri, ramanem frustrati, plini de temeri si profund tulburati emotional si continuam sa aruncam vina pe cel care ne-a parasit.
Tocmai o asemenea atitudine, de invinovatire a altuia, de tensiune, frustrare si incapacitate de asumare a responsabilitatii ne tine agatati de suferinta noastra, in spectrul celor mai joase energii ale existentei, in launtrul carora nu mai avem acces la fericire, la implinire si la sensul plin de binecuvantari al vietii.
Eu cred ca nu ne intalnim din intamplare cu nimeni si nu ne despartim din intamplare, chiar daca suntem violent abandonati, parasiti si alungati. Nu ni se schimba slujbele peste noapte, nimic nu-i in intregime surprinzator. Nu vine nimic fara ca noi sa fi avut un gand, o traire, o dorinta, un vis, o frica, o indoiala sau o mare speranta. Visele si dorintele comune ne tin impreuna. Activitatile care ne plac sau ne displac ne tin impreuna.
Modul nostru de a crede, a gandi, a dori, a visa, toate convingerile si definitiile despre viata, existente in mintile noastre, tot ce facem impreuna, tot ce ne place, ce ne displace, ce ne face la fel de buni, la fel de rai sau de frumosi sunt ”lianti” ai legaturilor. Cand nu mai visam nimic impreuna, cand nu ne mai leaga aceleasi suferinte sau fericiri, cand unul se ridica peste toate conditiile mentale si emotionale, care-au atras intalnirea cu celalalt, legatura se rupe.
Legatura se rupe in clipa in care visam altfel, gadim altfel, simtim altfel, avem dorinte diferite, asteptari diferite si nevoi diferite. Ceea ce ne poate retine in relatiile pe care le iubim este insusi sensul gandurilor, al trairilor, al viselor noastre; sa mergem in acelasi sens, sa avem aceleasi vise, sa dorim aceleasi lucruri, sa avem aceleasi nevoi profunde (multe alte lucruri ne pot diferentia, dar si acestea ne creeaza armonie daca sunt secundare).
Niciodata nu ne despartim din cauza banilor, a faptului ca nu suntem frumosi sau destepti, ci pentru ca launtric ne-am schimbat fundamental. Gandim si simtim diferit, asta-i cauza despartirilor noastre. Felul in care ne gandim la confort, la bani, la iubire, la activitati, la valori, la lucrurile pe care le iubim sau le detestam ne ajuta sa comunicam sau ne rupe legaturile. Din cauza asta nimeni nu-i vinovat pentru o despartire, dar fiecare-i responsabil.
Nimeni nu poate fi invinovatit, dar fiecare are nevoie sa-si asume, fie schimbarea nevoilor si a dorintelor interioare, fie rezistenta la schimbare, in conditiile in care celalalt simte si gandeste altfel decat la inceput!
