O prietenie adevarata e din ce in ce mai greu sa o tii in zilele noastre…

Gelozia este complicata. Contine multe ingrediente. Lasitatea este unul dintre ele, atitudinea egoista este alt element, dorinta de monopolizare – nu e experienta de iubire ci doar de posesivitate, o tendinta de a fi competitiv, o frica adanc inradacinata … Deci multe lucruri sunt incluse in gelozie. Iubesti o persoana – sau cel putin crezi ca o iubesti… Daca intr-adevar iubesti, atunci gelozia nu e cu putinta. Daca vezi ca persoana iubeste pe altcineva, vei fi fericit: iubesti persoana si aceasta este fericita cu altcineva, si tot ceea ce vrei tu este că ea sa fie fericita. Nu te vei simti gelos/geloasa, ci din contra, te vei simti recunoascator persoanei care-l face fericit pe omul iubit…. Dar aceasta este iubirea autentica, care este o specie rara. Ceea ce exista in numele iubirii este doar o idee. Tu „iubesti” o persoana si aceasta inseamna ca posezi acea persoana. Tu „iubesti” o persoana si aceasta inseamna ca acela nu poate iubi pe nimeni altcineva. Daca iubeste pe altcineva te insulta, iti dovedeste ca esti inferior, ca exista oameni mai buni, mai de iubit decat tine. Aceasta raneste ego-ul, iti raneste posesivitatea, iti raneste dorinta de monopolizare. Si in esenta este lasitate pentru ca nu incerci sa infrunti realitatea in ceea ce priveste iubirea ta, intr-o maniera sincera, directa. Problema nu este ca omul iubit iubeste pe altcineva, intrebarea este: iubesti tu acea persoana intr-adevar? Si tu nu esti destul de curajos pentru a infrunta acea intrebare. Si aceasta este adevarata intrebare care trebuie pusa. Daca iubesti o persoana atunci nimic nu conteaza. Iubirea „permite” libertatea. Iubirea „permite” ca orice simte el ca vrea sa faca, poate face. Orice simte ca il face fericit, aceasta este alegerea lui. Daca iubesti persoana, atunci nu interferezi in intimitatea sa. Nu ii incalci fiinta. Nu vrei ca aceasta sa iti dea socoteala unde a fost, unde este, cand e tarziu. Nu ii incalci intimitatea. Nu ii deschizi scrisorile, nu te uiti prin buzunarele sale, in jurnalul sau, in agenda cu numere de telefon. Nu incerci sa cauti indicii. Trebuie sa infrunti realitatea. Daca nu o faci, aceasta este lasitate. Si, pentru a o ascunde faci atata caz de gelozie incat uiti complet ca este vorba doar despre lasitatea ta. Este nevoie sa iti clarifici daca este ideea ca iubesti persoana sau daca este o realitate ca o iubesti. Realitatea nu are probleme, doar ideile aduc necazuri fiindca sunt superficiale. Dedesubt sunt atatea gunoaie incat acele idei nu te pot ajuta. Orice lucru marunt si imediat incep problemele. Nu pot concepe ca daca doua persoane intr-adevar se iubesc se vor certa vreodata pentru orice motiv, ca vor incerca sa-si impuna vreo idee, pentru orice motiv, ca vor incerca sa-l opreasca pe celalalt in ceea ce vrea sa faca. Cerinta de baza a iubirii este: il accept pe celalat asa cum este el. Si iubirea autentica niciodata nu incearca sa schimbe persoana conform ideei tale despre acea persoana. Nu incerci sa „tai” persoana pe ici si pe colo pentru a o aduce la „marimea” adecvata – ceea ce se face peste tot in lume, de altfel. Oamenii care cred ca se iubesc – se hartuiesc reciproc incontinuu, incearca sa creeze imaginea pe care o doresc. Ei vor ca celalalt sa fie precum o marioneta, iar sforile sa fie in mainile lor. Si acelasi lucru il face si celalalt: el vrea ca tu sa fi o marioneta, iar sforile sa fie in mainile sale. Lasitatea este cea care te tortureaza. Pur si simplu, infrunta realitatea, daca iubesti omul sau nu. Daca il iubesti atunci nu exista conditii. Daca nu-l iubesti, atunci cine esti tu pentru a pune conditii? Daca il iubesti, il iubesti asa cum este, daca nu-l iubesti, nu este nici o problema – el este nimeni pentru tine, deci ce conditii sa ii pui? Dar trebuie sa iti infrunti sentimentele intr-un mod foarte sincer. Intalnirea directa cu propriile tale sentimente iti va arata calea. Viata nu este grea – noi o facem asa fiindca suntem lasi – nu vedem acel lucru care stim ca este acolo. … Nu ne uitam fiindca stim ca poate va fi greu sa infruntam realitatea. Dar nu este mereu usor sa infrunti realitatea. Iar aceasta te face inocent si complexitatile care nu sunt necesare apar. Altfel, o persoana va continua sa traiasca in imaginatie, sa-si inchipuie ca iubeste, ca poate muri pentru celalalt. Tu nici macar nu suporti sa il vezi pe celalalt fericit pentru un minut cu altcineva – si tu crezi ca poti muri pentru acea persoana! Doar incearca sa vezi ce simti intr-adevar pentru celalalt – si gelozia va disparea. In majoritatea cazurilor, odata cu gelozia si iubirea ta va disparea. Dar este bine fiindca ce sens are sa ai parte de o iubire plina de gelozie, care de fapt nu este iubire? Daca gelozia dispare si iubirea ramane, atunci ai ceva consistent,care merita… Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
Publicitate

“Adevărata prietenie este asemeni unei bune sănătăți ; valoarea ei este adesea recunoscută după ce este pierdută.” – Charles Caleb Colton

Asa ma incapatanez sa pastrez legatura cu oamenii! Eu o fac pentru ca-mi pasa, pentru ca ma atasez, pentru ca am obiceiul de a-mi dori sa mai schimb cate un ce faci cu unii… Si trag de acele legaturi si incerc sa le fac sa nu se desfaca.

In mintea mea atunci cand stai langa un om o perioada destul de mare, daramite ani de zile, nu vrei ca atunci cand viata va separa drumurile sa separe si prietenia dintre voi, sau ceea ce credeai a fi prietenie. M-a durut fiecare despartire de cate cineva drag… si m-a durut si mai rau cand am intalnit omul pe strada si l-am simtit un strain… Sau ca pe cineva alaturi de care nu se vede ca am stat ani din viata, caruia ii zambesc si-i spun un banal „Buna”.

Oare atat a mai ramas? Un salut timid si formal? Oare toate zambetele, amintirile, momentele care ne-au unit candva se pot evapora atat de mult incat sa fie constranse intr-un simplu salut?

Ei bine, pentru mine o prietenie inseamna mult mai mult. Nu spun ca sunt cel mai bun prieten din lume, nici pe departe, am si eu minusurile mele si credeti-ma ca stiu ce spun.

Daca ar fi dupa mine as fi aproape de toata lumea, as asculta pe toata lumea si le-as oferi o imbratisare. Dar nu pot. Nu pot pentru ca nu ma identific cu toti, si sa ma prefac nu vreau…

Publicitate

Insa pentru ca o relatie sa dureze trebuie sa mai stii cate ceva din viata acelui om. Ori mie mi se intampla sa raman in tacere pentru ca realizez ca au trecut ani de cand nu mai stiu care e viata celor pe care candva ii numeam prieteni si despre care scriam cu dor.

Oricat de atasat ai fi la un moment dat de cineva, poti ajunge intr-un punct in care sa-ti dai seama ca ai in fata ta un om de care candva ai fost legata, dar care in prezent e doar cineva pe care-l cunosti…

Prieteniile se schimba, de la cele pe care le avem din copilarie pana la cele pe care ni le formam azi. Toate pot ajunge la un moment dat sa fie doar o amintire.

Mi-am dorit sa tin legatura, din pacate nu s-a putut. Si desi mi-am spus ca nu mai fac niciun efort pentru a avea o relatie de prietenie cat mai lunga cineva care nu depune la randul sau eforturi, undeva in suflet imi pare rau ca s-a terminat asa. Dar nu ma voi mai agata de nimeni doar de dragul de a o face si pentru a da bine in fata celorlalti.

“Cei mai adevărați prieteni sunt aceia care îți vor sta alături în cele mai întunecoase momente; pentru că sunt gata să înfrunte umbrele împreună cu tine. Și îți sunt alături în cele mai frumoase momente pentru că nu le este teamă să te vadă strălucind.” – Nicole Yatsonsky

Publicitate
Alte Articole
Dezvoltare Personala
In timpul uneia dintre intalnirile cu discipolii sai, Osho a fost rugat sa raspunda la urmatoarea intrebare: ”De ce este îmbrãţişarea un instrument vindecãtor atât de eficient? Pânã nu demult credeam cã luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza sunt principalele instrumente vindecãtoare, dar ele nu înseamnã nimic prin comparaţie cu îmbrãţişarea.” Te invit sa citesti raspunsul sau, mai jos. Lectura placuta! Omul simte nevoia sã fie dorit. Aceasta este una din principalele nevoi ale fiinţei umane. Dacã nu se simte iubit, omul începe sã moarã. Dacã simte cã viaţa sa nu conteazã pentru nimeni, ea îşi pierde semnificaţia chiar pentru el însuşi. De aceea, iubirea este cea mai mare terapie posibilã. Lumea are nevoie de terapie tocmai pentru cã îi lipseşte iubirea. Într-o lume plinã de iubire, terapia nu ar fi necesarã deloc; iubirea ar fi mai mult decât suficientã. Îmbrãţişarea nu este altceva decât un gest de iubire, de cãldurã, de atenţie. Simpla senzaţie de cãldurã provenitã de la cealaltã persoanã poate vindeca multe boli, inclusiv rãceala şi egoul. Ea este suficientã pentru a te transforma din nou într-un copil. La ora actualã, psihologii au înţeles cã dacã nu este îmbrãţişat şi sãrutat suficient de mult, copilul nu poate creşte normal. Lui îi lipseşte un anumit tip de hranã. Sufletul are nevoie de hranã, la fel ca şi trupul. Îi poţi îndeplini copilului toate nevoile fizice, dar dacã nu îl îmbrãţişezi niciodatã, el nu va creşte normal. Psihicul lui nu se va dezvolta. Se va simţi tot timpul trist, neglijat, ignorat, neiubit. A fost hrãnit fizic, dar nu şi afectiv. Cercetãtorii au remarcat faptul cã dacã nu este îmbrãţişat, copilul scade în dimensiuni şi poate chiar muri, chiar dacã îi este asiguratã hrana fizicã. Corpul este îngrijit, dar sufletului îi lipseşte iubirea. El se izoleazã, devine rupt de existenţa-mamã. Iubirea asigurã aceastã punte, ea este rãdãcina noastrã. Aşa cum respiraţia este esenţialã pentru corpul fizic – dacã încetãm sã mai respirãm, corpul moare –, iubirea reprezintã respiraţia interioarã a sufletului. Acesta trãieşte prin iubire. Luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza nu sunt suficiente. Poţi sã cunoşti toate terapiile din lume, poţi deveni un expert, dar dacã nu cunoşti arta iubirii nu vei rãmâne decât la suprafaţa activitãţii terapeutice. Din 100 de cazuri, 90 de oameni bolnavi suferã în primul rând pentru cã nu au avut parte de iubire. De aceea, dacã terapeutul simte o grijã deosebitã faţã de pacientul sãu, hrãnindu-l cu iubire şi împlinindu-i aceastã nevoie, starea acestuia din urmã se poate schimba în mod miraculos. Dincolo de orice îndoialã, iubirea este cel mai terapeutic fenomen care existã. Sigmund Freud se temea foarte tare de ea. Îmbrãţişarea nici nu intra în discuţie, dar el prefera chiar sã nu dea ochii cu pacientul, temându-se sã nu simtã o stare de simpatie faţã de acesta dupã ce i-a ascultat toate plângerile şi coşmarurile interioare. Se temea sã nu înceapã sã plângã, sã nu i se umezeascã ochii, sau – Doamne fereşte! – sã nu simtã chiar nevoia de a-l lua de mânã pe pacient. Se temea atât de tare de relaţia de iubire dintre terapeut şi pacient încât a inventat canapeaua psihanalistului. Pacientul trebuia sã stea întins pe spate, iar psihanalistul stãtea pe un scaun în spatele sãu, astfel încât sã nu fie nevoit sã dea ochii cu el. Reţineţi însã: iubirea nu poate creşte decât faţã în faţã. Animalele nu pot simţi acest lucru, cãci ele nu ştiu sã facã dragoste decât pe la spate; de aceea, între ele nu se poate stabili un sentiment de prietenie, o relaţie adevãratã. O datã actul sexual terminat, fiecare pleacã în treaba sa, separat, fãrã un mulţumesc sau un la revedere! Animalele nu au reuşit sã îşi creeze familii, relaţii de prietenie, o societate, pentru simplul motiv cã atunci când fac dragoste nu se privesc în ochi, nu stau faţã în faţã. Ca şi cum actul lor amoros ar fi un act mecanic. El nu conţine nici un element uman. Omul şi-a creat un întreg univers al relaţiilor pentru simplul motiv cã este singurul animal care face dragoste faţã în faţã. Ochii partenerilor comunicã între ei, expresiile lor faciale devin un limbaj subtil. În acest fel, intimitatea creşte, bazându-se pe împãrtãşirea emoţiilor, atât de intense în asemenea momente (bucurie, extaz, strãlucirea specificã orgasmului). Omul are nevoie de intimitate; aceasta este o nevoie esenţialã. De aceea, este mai bine sã faceţi dragoste pe luminã, nu în întuneric – cel puţin într-o luminã mai slabã, cum ar fi cea a unei lumânãri. Actul amoros în întuneric exprimã încã latura noastrã animalã, dorinţa de a evita faţa celuilalt. Sigmund Freud se temea foarte tare de iubire; de fapt, se temea de propria sa iubire reprimatã. Se temea sã nu se implice. Dorea sã rãmânã în afarã, nu sã se implice în sufletul pacientului sãu, sã fie doar un observator ştiinţific, detaşat, rece, la distanţã. El a creat psihanaliza ca şi cum aceasta ar fi o ştiinţã. În realitate, nu este o ştiinţã şi nu va fi niciodatã! Este o artã, fiind mult mai apropiatã de iubire decât de logicã. Un psihanalist adevãrat nu se teme sã pãtrundã adânc în sufletul pacientului sãu; dimpotrivã, el este dornic sã îşi asume acest risc. Într-adevãr, apele sunt tulburi acolo, te poţi îneca cu uşurinţã – la urma urmei, eşti şi tu un om! Cine ştie peste ce necazuri poţi da, dar trebuie sã-ţi asumi acest risc. De aceea îl iubesc atât de mult pe Wilhelm Reich. Acest om a transformat întreaga psihanalizã prin implicarea sa. El a renunţat la detaşarea omului de ştiinţã. De aceea, eu îl consider un revoluţionar mult mai mare decât Sigmund Freud. Sigmund Freud a rãmas un tradiţionalist, speriat de propriile sale reprimãri. Dacã nu vã temeţi de propriile voastre reprimãri, le puteţi fi de mare ajutor semenilor voştri. Dacã nu vã temeţi de propriul vostru subconştient, dacã v-aţi rezolvat cât de cât problemele personale, vã puteţi implica în lumea interioarã a pacientului, devenind mai degrabã un participant la aceasta, nu un simplu observator detaşat. Eu înţeleg teama lui Sigmund Freud, cãci şi psihanaliştii au problemele lor, uneori mai mari decât cele ale pacienţilor lor. De aceea, doresc sã fac o afirmaţie cât de poate de categoricã: dacã omul nu este pe deplin trezit, un iluminat, el nu poate fi un terapeut adevãrat. Numai un Buddha poate fi un terapeut autentic, cãci el nu mai are probleme personale de rezolvat. El poate fuziona pe deplin cu pacientul sãu. De fapt, pentru el pacientul nici nu reprezintã un pacient. Aceasta este diferenţa care existã între relaţia dintre un pacient şi terapeutul sãu şi cea care existã între un discipol şi maestrul sãu. Discipolul nu este un pacient, el este copilul iubit al maestrului. Maestrul nu este doar un observator; el devine un participant. Cei doi şi-au pierdut entitãţile separate şi au devenit una. Aceastã unitate este întregul secret. Îmbrãţişarea este doar un gest care aminteşte de unitate, dar chiar şi acest gest este de mare folos. De aceea, ai dreptate. Mã întrebi: „De ce este îmbrãţişarea un instrument terapeutic atât de eficient?“ Da, este, şi este doar un gest. Dacã este extrem de autentic – dacã la el participã inclusiv inima – el devine un instrument magic, un fel de miracol care poate transforma instantaneu întreaga situaţie. Nu se pot spune prea multe despre acest gest, dar unul din lucrurile pe care trebuie sã le înţelegeţi este urmãtorul: ideea cã un copil moare, iar în om se naşte adolescentul; cã adolescentul moare, iar în el se naşte adultul tânãr; cã şi acesta moare, iar în om se naşte adultul matur, şi aşa maideparte – este greşitã. Copilul nu moare niciodatã – nici o etapã nu moare. Copilul rãmâne de-a pururi, înconjurat de alte experienţe, de adolescenţã, apoi de tinereţe, de maturitate şi de bãtrâneţe, dar nu moare. Omul este la fel ca o ceapã, alcãtuit din mai multe straturi succesive. Dacã decojeşti ceapa, vei descoperi în curând foile fragede din interior. Cu cât te apropii mai mult de miez, cu atât mai fragede devin ele. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte omul: dacã pãtrunzi adânc în interiorul lui vei descoperi întotdeauna copilul inocent, iar contactul cu acesta este inevitabil un gest terapeutic. Îmbrãţişarea permite un asemenea contact. Dacã îmbrãţişezi un om cu cãldurã, cu iubire, dacã îmbrãţişarea ta nu reprezintã un simplu gest golit de semnificaţie, ci unul autentic, dacã inima ta participã la el, intri imediat în contact cu copilul inocent din el. Revenirea acestuia la suprafaţã reprezintã un act cu o imensã valoare terapeuticã, întrucât inocenţa copilului este vindecãtoare în sine. Ea nu a fost coruptã. Ai atins astfel miezul pur al persoanei în care corupţia nu a pãtruns niciodatã, iar acest lucru este suficient pentru a declanşa procesul de vindecare. Copiii sunt atât de puri, atât de plini de vitalitate, debordeazã de atâta energie. Regãsirea acestei energii este suficientã pentru a-l vindeca pe om. Important este sã scoţi acest copil la luminã, iar îmbrãţişarea este una din modalitãţile cele mai eficiente. Autoanaliza este o cale mentalã; îmbrãţişarea este calea inimii. Mintea este cauza tuturor bolilor, în timp ce inima este sursa oricãrei vindecãri. OSHO, Cartea despre Ego, Editura MIX Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!