O lectie de iubire. Deschide-ti inima in fata celui cate te merita

Multe femei au impresia că odată ce sunt într-o relaţie, partenerul are o obligaţie pentru ele. Descoperă 7 lucruri pe care o femeie deşteaptă nu le face în dragoste! 1. O femeie deşteaptă are încredere în ea şi nu va aştepta mereu să fie salvată de partener O relaţie nu presupune implicit ca iubitul tău este obligat să aibă grijă de tine. Multe femei au tendinţa să cadă în acest obicei prost de a-şi lăsa toate poverile pe umerii partenerilor şi să considere că ei sunt cumva datori să le salveze. Un bărbat nu este obligat să aibă grijă de tine, el va simţi în mod natural sentimentul de a te proteja şi a fi mereu lângă tine, însă tu nu trebuie să-ţi pierzi încrederea în forţele proprii şi să laşi toate responsabilităţile pe seama lui. 2. O femeie deşteaptă nu-i va cere niciodată să renunţe la ceea ce-l face fericit Nu-i cere niciodată iubitului să renunţe la ceva ce-i place pentru a petrece mai mult timp cu tine! O femeie deşteaptă ştie că făcând acest lucru îi va cauza nefericire şi frustrare. Un bărbat care te iubeşte va găsi mereu timp pentru tine, iar dacă unele zile sunt mai încărcate nu înseamnă că te iubeşte mai puţin. Fii deşteaptă şi lasă-i spaţiul de care are nevoie! 3. O femeie deşteaptă nu-l va obliga să renunţe la prieteni Nu-l obliga să renunţe la o ieşire cu prietenii lui, făcându-l să se simtă vinovat că nu îşi petrece tot timpul din lume numai cu tine! O femeie deşteaptă nu-i îngrădeşte această libertate şi nici nu se va simţi neglijată, ci îi va înţelege dorinţa şi va ştii că fericirea lui depinde şi de alţi factori din afara relaţiei. Dacă iubitul tău simte nevoia să iasă într-o seară cu un prieten, fără să facă din asta un obicei zilnic, atunci trebuie să-i oferi libertatea de a face acest lucru, timp în care şi tu poţi să te întâlneşti cu o prietenă dragă. Dacă nu îţi place în mod special vreun prieten de-al lui, nu-l obliga să rupă orice legătură cu el. Nu ai niciun drept să faci acest lucru! Poţi să nu ieşi cu ei atunci când se văd, dar trebuie să înţelegi că nu este alegerea ta şi depinde doar de el dacă îşi doreşte acest lucru! 4.O femeie deşteaptă nu va pretinde ca iubitul să aibă aceleaşi pasiuni Dacă visezi să mergeţi la un curs de salsa, dar el detestă acest lucru, nu insista pe această temă. Trebuie să înţelegi că la fel cum tu ai anumite pasiuni şi el le are pe ale lui. Acest lucru nu ştirbeşte nicidecum din dragostea voastră, ci trebuie să respectaţi aceste mici plăceri şi să le faceţi separat. Nu trebuie să faceţi absolut totul împreună! 5. O femeie deşteaptă nu va încerca să-l schimbe Faptul că te-ai îndrăgostit de el aşa cum este trebuie să fie primul lucru la care să te gândeşti atunci când încerci să-i dai tot felul de directive legate de modul în care ar trebui să se poarte. Numai comunicându-vă cu calm anumite neplăceri pe care le aveţi puteţi să îmbunătăţiţi acele aspecte. Însă, fiecare o va face atunci când va simţi nevoia, nicidecum atunci când i se reproşează zilnic că trebuie să schimbe ceva. 6. O femeie deşteaptă nu-i va cere să nu ignore toate femeile de pe planetă Acceptă faptul că la fel cum tu remarci pe stradă un anumit bărbat pe care-l consideri frumos, la fel se întâmplă şi în cazul partenerului tău. Ştii expresia: "Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place"? Faptul că aruncă o privire către o altă femeie pe care şi tu la rândul tău o vezi frumoasă nu înseamnă absolut nimic şi este liber să o facă. 7. O femeie deşteaptă va avea încredere în partener Atunci când conexiunea dintre voi este foarte puternică, încrederea reciprocă este sentimentul la care nu trebuie să renunţe niciunul. O femeie deşteaptă nu va simţi nevoia să verifice telefonul iubitului sau să îi cunoască parola de mail pentru a-i pândi mesajele. Încrederea reciprocă, răbdarea, respectul, afecţiunea şi empatia sunt principalele ingrediente pentru a avea o relaţie fericită. Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
Publicitate

Iubirea nu depinde de cunoaştere, educaţie sau autoritate. Ea se situează dincolo de comportament. Este singura binefacere a vieţii pe care nu o putem pierde. În sfârşit, este singurul lucru pe care îl putem cu adevărat da. Într-o lume a iluziilor, a viselor şi a vidului, iubirea este sursă de adevăr. Cu toate acestea, în pofida puterii şi a măreţiei ei, ea este insesizabilă. Unii îşi petrec toată existenţa în căutarea ei. Ne temem că nu o vom găsi niciodată, iar când o descoperim, ne temem să n-o pierdem sau o considerăm ca pe ceva care ne aparţine, de frică să nu ne scape.

Concepţia noastră despre iubire este cea care ni s-a inoculat în copilărie. Imaginea cea mai comună este cea a idealului romantic: întâlnim sufletul pereche, ne simţim minunat de bine şi credem că această fericire va dura toată viaţa. Bineînţeles, avem inima zdrobită atunci când, în realitate, suntem confruntaţi cu un cotidian care nu mai are atâta romantic, când ne dăm seama că iubirea pe care o dăm şi primim este în general condiţionată. Chiar şi sentimentele pe care le nutrim pentru familie sau pentru prieteni sunt fondate pe aşteptări şi condiţii. În mod inevitabil, acestea nu sunt satisfăcute, şi realitatea vieţii cotidiene capătă încet-încet aspectul unui coşmar. Odată spulberate aceste iluzii romantice, ne trezim într-o lume de unde această iubire, despre care visam, ca şi copil, este absentă. Atunci, dintr-un punct de vedere adult, percepem iubirea în mod lucid, cu realism şi amărăciune.

Din fericire, iubirea autentică la care toată lumea aspiră este posibilă, dar imaginea pe care o avem despre ea nu ne permite să o descoperim. Nu este vorba de a visa la sufletul pereche sau la prietenul perfect. Plenitudinea pe care o căutăm este prezentă în noi, aici şi acum. Este îndeajuns să ne amintim de ea.

Cei mai mulţi dintre noi aspiră la o iubire necondiţionată, fondată pe ceea ce suntem mai degrabă decât pe ceea ce facem sau nu facem. Cei mai norocoşi dintre noi o vor cunoaşte, poate, pentru câteva minute de-a lungul întregii existenţe. Este trist de spus, dar iubirea pe care o primim este aproape întotdeauna condiţionată. Suntem iubiţi pentru altruismul nostru, pentru contul nostru din bancă, pentru veselia noastră, pentru maniera în care ne tratăm copii sau ne întreţinem casa, şi aşa mai departe. Este foarte greu să-i iubim pe ceilalţi aşa cum sunt. Am putea chiar spune că noi căutăm motive să nu-i iubim.

Nu poţi să te simţi fericit şi în pace într-o relaţie de iubire decât dacă elimini condiţiile la care era ea supusă. Din nefericire, la modul general, cu cât mai mult îl iubim pe cineva, cu atât mai condiţionată este iubirea. Ni s-a inoculat în copilărie că era vorba de o regulă – am putea chiar spune că am fost condiţionaţi cu această viziune a lucrurilor. Pentru a modifica această idee preconcepută, trebuie să trecem printr-un dificil proces de dezvăţare. Este iluzoriu să sperăm într-o iubire necondiţională şi absolută, dar o iubire autentică şi durabilă este întrutotul posibilă.

Una din rarele relaţii marcate de o iubire necondiţională este cea pe care o legăm cu copiii foarte mici, pentru că lor nu le pasă de activităţile noastre, de contul nostru din bancă, sau de realizările noastre. Ei ne iubesc, pur şi simplu. Apoi, noi îi condiţionăm recompensându-i când ne zâmbesc, sau obţin note bune la şcoală, sau atunci când sunt „cuminţi”. Avem mult de învăţat de la sentimentele pe care ni le poartă copiii noştri. Dacă i-am iubi fără condiţii, un pic mai mult timp, am crea o lume foarte diferită.

Condiţiile la care supunem iubirea contrariază puternic relaţia noastră cu celălalt. Eliminându-le, vom descoperi noi si minunate aspecte ale iubirii.

Cel mai mare obstacol este frica de a nu fi plătit în schimb. Dacă trăim această teamă, este pentru că nu realizăm că adevărata iubire constă în a da, şi nu în a primi.

Dacă ne petrecem timpul evaluând iubirea primită, nu numai că nu ne vom simţi niciodată iubiţi, dar vom avea sentimentul de a fi sistematic înşelaţi. Nu pentru că aceasta ar fi o realitate, ci pentru că faptul de a „calcula” nu este un gest de iubire. Dacă trăiţi sentimentul de a nu fi iubiţi, nu este pentru că nu sunteţi iubiţi, ci este pentru că vă refulaţi iubirea.

Când vă certaţi cu un apropiat, credeţi că sunteţi mânioşi din cauza a ceea ce această persoană a făcut sau nu a făcut. În realitate, dacă sunteţi în această stare, este pentru că v-aţi închis inima, pentru că v-aţi reţinut propria iubire. Nu ar trebui să-i privaţi niciodată pe ceilalţi de iubirea voastră, sub pretext că, după voi, ei nu o merită. Şi dacă nu ar merita-o niciodată? Veţi înceta pentru totdeauna să vă iubiţi mama, prietenul, prietena, fratele? În schimb, dacă vă exprimaţi sentimentele în pofida a ceea ce a putut să facă, veţi constata schimbări, veţi descoperi puterea infinită a iubirii. Veţi vedea că inima lor se deschide larg.

Publicitate

Pentru a fi în măsură să ne deschidem inima, trebuie să facem efortul să luăm în considerare lucrurile diferit. Dacă ne închidem, dacă suntem intoleranţi este adesea pentru că nu-l înţelegem pe celălalt. Nu înţelegem de ce ea nu dă telefon, nici pentru ce este atât de zgomotoasă, şi atunci decidem să nu o mai iubim. Ne focalizăm prea mult asupra rănilor noastre, a tristeţii noastre, asupra tratamentului nedrept pe care l-am îndurat. În realitate, noi ne trădăm pe noi înşine refuzând să oferim zâmbetul nostru, înţelegerea noastră, iubirea noastră. Noi păstrăm în posesia noastră cel mai mare dar pe care Dumnezeu ni l-a acordat. Refuzul de a ne dărui iubirea este mult mai grav decât ceea ce celălalt a putut face.

Foarte devreme, învăţăm să nu avem încredere în bărbaţi, în femei, în căsătorie, în părinţi, în familie, în colegi şi în viaţa însăşi. Toate acestea ne-au fost transmise de către oameni bine intenţionaţi care credeau că acţionează pentru binele nostru. Ei nu-şi dădeau seama că ei ne condamnau astfel la a trece pe alături de iubire.

Cu toate acestea, în adâncul fiinţei noastre, noi ştim că destinul nostru este acela de a trăi şi de a iubi deplin, de a trăi mari aventuri de-a lungul întregii noastre existenţe. Este posibil ca acest sentiment să fie profund îngropat, dar el este acolo, în aşteptarea de a fi dezvăluit în urma unui eveniment sau a unei conversaţii. Adesea, învăţăm lecţii pe căi neaşteptate.

Cum să facem să ne iubim pe noi înşine? Aceasta este, fără îndoială, provocarea cea mai mare pe care trebuie s-o înfruntăm. Puţini sunt cei care au învăţat aceasta pe timpul copilăriei lor. La modul general, suntem invatati, încă de foarte devreme, ideea că iubirea de sine este un lucru rău, pentru că este confundată cu egocentrismul. Ajungem astfel să credem că ea constă în a întâlni fiinţa ideală, sau pe cineva care să ne trateze aşa cum ne-am dori. Dar toate acestea nu au nimic de a face cu iubirea.

Cei mai mulţi dintre noi nu au avut niciodată experienţa ei. Copii fiind, învăţăm că vom fi „iubiţi” dacă vom fi politicoşi, dacă vom obţine note bune, dacă îi zâmbim mamei, sau dacă ne spălăm bine pe mâini înainte de masă. Ne facem luntre-punte pentru a fi iubiţi, fără să realizăm niciodată că este vorba de o iubire condiţionată.

Cum să putem iubi dacă trebuie să îndeplinim atâtea condiţii? Putem începe prin a hrăni spiritul nostru simţind compasiune pentru noi înşine.

Vă hrăniţi spiritul? Ce aţi făcut pentru a vă simţi mai bine în pielea voastră? Când te iubeşti pe tine însuţi îţi umpli existenţa cu activităţi îmbucurătoare, care încântă mintea şi inima. Nu este vorba de ceea ce ni se cere să facem, ci de ceea ce facem numai pentru noi înşine. Înseamnă, de asemenea, a integra toată iubirea care se află în jurul nostru.

Aveţi puţină compasiune pentru voi înşivă, faceţi o pauză. Încetaţi, pentru o clipă, să spuneţi că sunteţi stupid, că nu ar fi trebuit niciodată să faci aceasta sau aceea. Când cineva comite o eroare, îi spuneţi, în general, să nu se îngrijoreze, că aceasta i se întâmplă la toată lumea, că nu aveţi de ce să faceţi o problemă din aceasta. Cu toate acestea, când faceţi aceeaşi eroare, aveţi sentimentul că sunteţi sub orice critică. Noi avem, în general, tendinţa de a fi mai indulgenţi faţă de ceilalţi decât faţă de noi înşine. Străduiţi-vă deci să fiţi la fel de toleranţi cu voi înşivă după cum sunteţi cu ceilalţi.

A te iubi pe tine însuţi înseamnă a absorbi iubirea care se află în orice clipă în jurul tău, înseamnă a da la o parte toate barierele. Este dificil să vezi barierele pe care le ridicăm în jurul nostru, dar ele sunt într-adevăr acolo, şi ele afectează toate relaţiile.

Când vom fi în faţa lui Dumnezeu, El ne va pune această întrebare: „Ai dat sau primit iubire?” Vom învăţa să ne iubim pe noi înşine lăsându-i pe alţii să ne iubească şi redând-o lor. Dumnezeu ne-a dat nenumărate ocazii de a iubi şi de a fi iubiţi. Ele sunt acolo, în jurul nostru, şi aşteaptă doar să le sesizăm.

Lecţiile despre iubire pot îmbrăca orice formă şi se pot referi la orice fel de oameni. Puţin contează ceea ce suntem, ceea ce facem: noi toţi putem iubi şi putem să fim iubiţi. Este suficient să fim prezenţi, să ne deschidem inima iubirii şi să o întoarcem, hotărâţi să nu refuzăm acest dar al cerului.

Iubirea este întotdeauna prezentă, în toate experienţele noastre, bune sau rele, chiar şi în tragediile care ne copleşesc. Ea este cea care dă un sens profund cotidianului nostru, este însăşi natura noastră. Oricare ar fi numele pe care i-l dăm – iubire, Dumnezeu, suflet -, ea este vie, tangibilă, pentru că există în fiecare dintre noi. Iubirea este experienţa divinului pentru noi, a caracterului sacru. Ea este bogăţia care se află împrejurul nostru. Nouă ne revine să o luăm!

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!

Publicitate
Alte Articole
De Suflet
"De multe ori este nevoie de mai mult curaj să faci ceea ce este bine decât frica de a face ceea ce este greșit." – Abraham Lincoln In timpul uneia dintre intalnirile cu discipolii sai, Osho a fost rugat sa raspunda la urmatoarea intrebare: ”De ce este îmbrãţişarea un instrument vindecãtor atât de eficient? Pânã nu demult credeam cã luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza sunt principalele instrumente vindecãtoare, dar ele nu înseamnã nimic prin comparaţie cu îmbrãţişarea.” Omul simte nevoia sã fie dorit. Aceasta este una din principalele nevoi ale fiinţei umane. Dacã nu se simte iubit, omul începe sã moarã. Dacã simte cã viaţa sa nu conteazã pentru nimeni, ea îşi pierde semnificaţia chiar pentru el însuşi. De aceea, iubirea este cea mai mare terapie posibilã. Lumea are nevoie de terapie tocmai pentru cã îi lipseşte iubirea. Într-o lume plinã de iubire, terapia nu ar fi necesarã deloc; iubirea ar fi mai mult decât suficientã. Îmbrãţişarea nu este altceva decât un gest de iubire, de cãldurã, de atenţie. Simpla senzaţie de cãldurã provenitã de la cealaltã persoanã poate vindeca multe boli, inclusiv rãceala şi egoul. Ea este suficientã pentru a te transforma din nou într-un copil. La ora actualã, psihologii au înţeles cã dacã nu este îmbrãţişat şi sãrutat suficient de mult, copilul nu poate creşte normal. Lui îi lipseşte un anumit tip de hranã. Sufletul are nevoie de hranã, la fel ca şi trupul. Îi poţi îndeplini copilului toate nevoile fizice, dar dacã nu îl îmbrãţişezi niciodatã, el nu va creşte normal. Psihicul lui nu se va dezvolta. Se va simţi tot timpul trist, neglijat, ignorat, neiubit. A fost hrãnit fizic, dar nu şi afectiv. Cercetãtorii au remarcat faptul cã dacã nu este îmbrãţişat, copilul scade în dimensiuni şi poate chiar muri, chiar dacã îi este asiguratã hrana fizicã. Corpul este îngrijit, dar sufletului îi lipseşte iubirea. El se izoleazã, devine rupt de existenţa-mamã. Iubirea asigurã aceastã punte, ea este rãdãcina noastrã. Aşa cum respiraţia este esenţialã pentru corpul fizic – dacã încetãm sã mai respirãm, corpul moare –, iubirea reprezintã respiraţia interioarã a sufletului. Acesta trãieşte prin iubire. Luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza nu sunt suficiente. Poţi sã cunoşti toate terapiile din lume, poţi deveni un expert, dar dacã nu cunoşti arta iubirii nu vei rãmâne decât la suprafaţa activitãţii terapeutice. Din 100 de cazuri, 90 de oameni bolnavi suferã în primul rând pentru cã nu au avut parte de iubire. De aceea, dacã terapeutul simte o grijã deosebitã faţã de pacientul sãu, hrãnindu-l cu iubire şi împlinindu-i aceastã nevoie, starea acestuia din urmã se poate schimba în mod miraculos. Dincolo de orice îndoialã, iubirea este cel mai terapeutic fenomen care existã. Sigmund Freud se temea foarte tare de ea. Îmbrãţişarea nici nu intra în discuţie, dar el prefera chiar sã nu dea ochii cu pacientul, temându-se sã nu simtã o stare de simpatie faţã de acesta dupã ce i-a ascultat toate plângerile şi coşmarurile interioare. Se temea sã nu înceapã sã plângã, sã nu i se umezeascã ochii, sau – Doamne fereşte! – sã nu simtã chiar nevoia de a-l lua de mânã pe pacient. Se temea atât de tare de relaţia de iubire dintre terapeut şi pacient încât a inventat canapeaua psihanalistului. Pacientul trebuia sã stea întins pe spate, iar psihanalistul stãtea pe un scaun în spatele sãu, astfel încât sã nu fie nevoit sã dea ochii cu el. Reţineţi însã: iubirea nu poate creşte decât faţã în faţã. Animalele nu pot simţi acest lucru, cãci ele nu ştiu sã facã dragoste decât pe la spate; de aceea, între ele nu se poate stabili un sentiment de prietenie, o relaţie adevãratã. O datã actul sexual terminat, fiecare pleacã în treaba sa, separat, fãrã un mulţumesc sau un la revedere! Animalele nu au reuşit sã îşi creeze familii, relaţii de prietenie, o societate, pentru simplul motiv cã atunci când fac dragoste nu se privesc în ochi, nu stau faţã în faţã. Ca şi cum actul lor amoros ar fi un act mecanic. El nu conţine nici un element uman. Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare cele mai frumoase articole, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!