O familie fara iubire intre soti e ca o Biserica fara Dumnezeu…

"Numără-ți faptele bune în fiecare dimineață și umple-ți mintea cu gânduri pozitive. Acesta este secretul pentru a fi fericit și inspirat pe tot parcursul zilei." - Voile Corine “Esti suparat?” “N-am nimic”. E fie un dialog al surzilor, fie unul al prefacutilor. Il aud pretutindeni in jur si eu insami i-am fost protagonista de nenumarate ori. Nu stiu altii cum au invatat sa-si refuze dreptul la suparare. Eu am invatat sa ma prefac ca nu-mi pasa, crezand ca, daca mimez indiferenta, voi arata mai putin ridicola atunci cand cineva ma loveste, ma jigneste sau ma minte in fata. M-am scuturat adesea de praf ridicandu-ma de jos cu o sprinteneala prefacuta, desi ma durea fiecare bucata de trup, fiecare coltisor de suflet. Mi-am strivit mana, mi-am zdrelit inima si-am zambit, spunand cu glas dulce ca nu ma doare deloc. Sau, cateodata, vazand ca nu am cum sa ma apar de rautatile lumii, am intors crestineste si obrazul celalalt, imaginandu-mi ca dincolo de gestul pios, chiar daca nedorit, va veni, totusi, si adevarata iertare si intelegere. Astazi, incercand sa fac pace cu mine insami si cu toate lucrurile care mi-au tulburat linistea, invat mai intai sa imi recunosc supararile. Sa-mi marturisesc ca m-au durut tradarile, minciunile, ascunzisurile, nerecunostintele, indiferentele, incongruentele pe care, la vremea lor, m-am prefacut ca nu le vad. Sa imi dau voie sa plang pentru tot ce-am trecut sub tacere si sub o inventata nepasare. Sa jelesc iubirile mele pierdute, sa zac de neputinta de a intelege lasitatea celui care iubeste si lasa, sa invoc zanele bune care sa alunge spiritele rele din tot ce-am construit si s-a daramat, sa blestem si sa strig Nu, acolo unde mi s-a parut ca nu pot fi altfel decat intr-atat de politicoasa, incat sa spun, obligatoriu, Da. Sa intorc spatele oamenilor mici pe care eu i-am crezut mari si sa nu-mi mai fie rusine de rusinea lor. Probabil ca, mai tarziu, am sa reusesc si sa iert totul, cu adevarat, fiindca numai dincolo de iertare se face liniste si tihna in noi. Pana atunci invat si accept mersul firesc al lucrurilor: ca sa poti sa ierti, trebuie sa-ti dai dreptul sa te superi. Asa ca sunt suparata si nu ma tratez. Las boala sa-si urmeze mersul, ca sa ma pot vindeca profund si durabil. Cine se mai supara odata cu mine? De multe ori, ce facem este să intrăm în competiţie cu acea persoană, încercând să o distrugem, în orice fel ne e la îndemână. Fie judecăm persoana, fie o vorbim de rău, fie îi manipulăm pe cei din jur să fie de partea noastră. Multe persoane se simt bine să facă acest lucru, probabil o amintire a vremurilor când ne omoram unii pe alţii şi aveam bucurie făcând acest lucru. Ce creăm cu acest comportament al nostru? Ne distrugem pe noi, distrugem posibilităţi, ne distrugem corpul. La baza competiţiei se află minciuna cum că cineva este mai bun decât altcineva. Suntem toţi diferiţi şi alegerile noastre creează ce avem în viaţa noastră. Când competiţionăm, cumpărăm minciuna că suntem mai mult sau mai puţin decât celălalt. De cele mai multe ori ne judecăm a fi mai puţin şi încercăm să demonstrăm că suntem mai mult. Alegerea de a intra în competiţie este parte din ceea ce a creat lumea în care ne aflăm, conflictele care există în lume. Când suntem în competiţie nu recunoaştem darul unic care suntem şi darul unic al celorlaţi. Ne micşorăm pe noi, micşorăm pe ceilalţi, omorâm posibilităţi de a crea mai mult şi de a contribui unii altora. Competiţia înseamnă că ne vedem separaţi de ceilalţi şi înseamnă că nu primim contribuţia celorlalţi. Un mod diferit de competiţie, care este de fapt modul care creează posibilităţi mai mari, este competiţia cu noi înşine. Noi suntem singurii cu care putem competiţiona cu adevărat. Noi ne putem depăşi pe noi în ceea ce alegem să fim, să creăm, să avem şi să generăm. Şi, la fel, noi suntem singurii care ne putem opri din a fi TOT ceea ce putem fi.
Publicitate

“Cuvintele frumoase costa putin. Si totusi, cat de multe obtin!” Blaise Pascal – Stim toti ca “vorba dulce mult aduce”, insa nu mereu le facem celor din jurul nostru complimente. O vorba buna aduce o stare de bine resimtita de ambii parteneri de dialog. Cand a fost ulima oara cand i-ai spus cuiva ceva frumos?

Ne trezim injumatatiti si ne amintim ca am avut candva sansa unei povesti frumoase…

Toti ne dorim sa ne indragostim. Uneori, de cand suntem doar niste copii. Ne dorim o printesa sau un print care sa ne salveze de undeva, de cineva, de ceva si uneori, chiar de noi. Toti ne dorim o poveste. O poveste numai a noastra.

Majoritatea chiar ne indragostim. Si ni se da sansa la povestea noastra. Noi ne dam aceasta sansa! Totusi, atunci se intampla ceva ciudat. De cele mai multe ori, in loc sa luptam pentru ea, sa ne ingrijim de cel de langa noi, sa cladim ceva impreuna, renuntam la ea. Fugim de ea. Ne batem joc de ea. Ne adapostim in alti oameni. In alte brate, ganduri, vieti. In pasiuni trecatoare. Ne amagim ca totul este bine. Uneori, nici nu ne mai amintim ca povestile pe care le traim nu sunt ale noastre. Mergem inainte din reflex. Din obisnuinta. Din inertie.

Apoi, undeva, pe la mijlocul sau sfarsitul vietii, ne trezim singuri. Sangerand a pareri de rau. A intrebari fara raspuns. A iubire neimplinita. Ne trezim injumatatiti si ne amintim ca am avut candva sansa unei povesti frumoase. A unui camin. A unei familii. A unei iubiri ca nici o alta. Dar am fugit. Din lipsa de responsabilitate. Din teama. Pentru ca ne-a fost mult mai greu sa ramanem, sa luptam, sa ne pese, sa avem grija si de altcineva in afara ranilor si temerilor noastre.

Publicitate

Am renuntat sa inchegam, sa framantam si sa intretinem permanent relatia pentru ca a fost mai greu decat sa plecam, sa rupem, sa frangem. Un lucru rupt se poate lipi cumva. Viata are mereu solutia necesara. Nimeni nu ramane singur daca nu vrea. Toti pot avea o relatie, o casnicie, copii. Chiar si cand nu iubesc. Exista niste ingrediente necesare: prietenie, incredere si respect. Plus niste sentimente puternice. Nu neaparat iubire.

Totusi, lipseste ingredientul pricipal care transforma casnicia in camin. In credinta. In ramanere. In inlantuire. Caminul fara iubire este ca Biserica fara Dumnezeu.

E greu sa tii o relatie pe punctul de echilibru, dar asta face dintr-o relatie comuna una exceptionala. Sa te tii mereu de mana. Indiferent ce s-ar intampla sa stii. Sa stii ca la capatul mainii este mereu un om care este Atlasul lumii si vietii tale, iar tu al sau! Asta este defapt iubirea si casnicia: viata! Face parte din noi. Trebuie doar sa avem destula incredere ca suntem veriga – si putem fi veriga aceea – din care se va naste un lant puternic.

Cel mai frumos sentiment posibil, mi se pare sa ajungi sa imbatranesti alaturi de cineva si sa iti dai seama ca viata ta a fost minunata, ca nimic nu s-a schimbat, ci doar a urmat cursul firesc al naturii.

Ramona Sandrina

Ce ai mai adauga la acest articol? Scrie-ne parerea ta in comentariile de mai jos! Aici invatam impreuna despre viata! Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare articole de la noi, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!


Publicitate


Alte Articole