“Viața este uneori foarte zgârcită: trec zile, săptămâni, luni și ani fără să simți nimic nou. Totuși, odată ce se deschide o ușă, o adevărată avalanșă pătrunde prin spațiul deschis. Acum nu ai nimic, iar în clipa următoare ai mai mult decât ți-ai dorit.” – Paulo Coelho
Nu înțeleg sub nicio formă de ce, în ultimii ani, oamenii își amână atat de mult… fericirea.
In ultima vreme, mă gândesc din ce în ce mai mult la viața. La a mea și la viață în general. Nu pentru că aș simți anii ce au trecut, ci pentru că îmi doresc sa inceapa cumva. Viata. Tot o simt pe la mijloc. E tot pe la mijloc de ceva vreme și nu îmi place.
Sunt un om sensibil, melancolic, iubesc sa fiu cu nasul în cărți și capul în nori, dar sunt și foarte practic, iar omul practic din mine ma tot trage de gânduri. Si mă uit in jur. Se spune că dacă vezi că nu ești singur într-o situație, te poți simți mai bine. Problema este ca eu mă simt și mai rău. Ma deprimă.
Mă deprimă să văd oameni triști și singuri. Mă deprimă să văd familii care se destrama din ce în ce mai ușor. Să văd oameni care se iubesc și renunță unii la alții cu mare ușurință, iar apoi stau și își duc dorul.
Mă deprimă să aud de oameni care se pierd în relații virtuale ani de zile – deoarece nu știu cum să facă față unei relații reale – doar pentru a avea cu cine sa își împartă gândurile și să uite de singuratatea din ei și din jur.
Sunt frumoase și relațiile platonice, dar omul este ființa socială și are nevoie de oameni. Are nevoie de o seară într-un local, de gălăgie în jur, de râsete, de o strângere de mână întâmplătoare sau convingătoare. Are nevoie de un umar. De cineva cu care sa își imparta nu doar gandurile ci și sufletul, viața, patul.
Patul în care oricat de puternic ai fi, în timp devine din ce în ce mai mare, mai rece, mai apasator. Nu mai găsești în el liniștea. Găsești nopți albe.
Nu înțeleg sub nicio formă de ce, în ultimii ani, oamenii își amână atât de mult… fericirea. Ori se grabesc și în graba lor se pierde toata frumusețea relației și se despart prematur, ori tot amână și amână pana rămân singuri.
Toți se gândesc la iubire, dar toti o dau deoparte. Unii din cauza carierei, alții din cauza fricii de suferință, iar alții din inconștiență. Si ajungem aici. În mijlocul unei vieți care e tot la mijloc și nu mai începe.
Suferim unii după alții. Ne pierdem în trecut fără nicio posibilitate de a ne rupe de el și nu mai vedem nimic în depărtare. Niciun cer, nicio zare, niciun soare. Nimic.
Eu cred că viața e bine sa o traiesti fara sa o gandesti prea mult. Pur și simplu ca și cum ai fi pe vârful unui munte cu parasuta pe umeri și spui: sar! Si… sari! Dacă nu sari atunci, poți pierde tot farmecul ei pe parcurs. Sau vei alerga după ea ca după un ultim tren în care dacă nu mai ajungi se va duce, iar tu vei ajunge numai în stații trecătoare și reci.
Nu vă mai așteptați viața. Traiți-o! Gustați-o! Lasati-o să vă trăiască când este timpul și nu o mai grabiti! Viata are un ritm al ei. Cred că dacă vrem sa avem o viata buna, trebuie doar sa simțim acest ritm.
Paulo Coelho: „Toți oamenii la adolescență știu care este legenda lor personală. În acest moment al vieții, totul este limpede, totul este posibil și oamenii nu se tem să viseze și să dorească ce le-ar plăcea să facă. Cu toate acestea, pe măsură ce timpul trece, o forță misterioasă încearcă încet, încet să dovedească faptul că legenda personală este imposibil de realizat. Sufletul lumii se hrănește cu fericirea oamenilor, sau cu nefericirea, cu invidia, cu gelozia. Împlinirea legendei personale este singura îndatorire a oamenilor.”
