“Exista suflete pe lumea asta care au darul de gasi fericirea oriunde si de a o lasa in urma atunci cand pleaca.” – Frederick Faber
E un cerc vicios, acela al judecatii.
Pasim in el fara a fi invitati si aruncam cele mai usturatoare cuvinte dupa care predam stafeta cu nonsalanta. Si mai ciudat este ca ne asteptam ca ceilalti “sa guste” critica noastra de parca aceasta ar fi cel mai firesc lucru din lume.
Ne-am obisnuit sa ne hranim cu informatii care sa ne dezvolte simtul critic. Dar nu cred ca aceasta este adevarata problema, ci sentimentul de superioritate pe care il afisam de parca noi stim exact cum stau lucrurile in procesul tuturor de dezvoltare personala.
De ce pierdem esenta vietii?
Ce raspuns simplu…Pentru ca in loc sa admiram zambetul copilului, criticam evidenta diferenta de greutate intre parintii acestuia. Pentru ca in loc sa ne bucuram ca cineva ne cere sfatul pentru a-l ajuta, ii aratam inainte de toate cum “trebuie” sa stea lucrurile. Pentru ca in loc sa ne bucuram ca prietena noastra si-a gasit intr-un final fericirea, ne intrebam cum poate suporta langa ea o persoana deloc carismatica. Pentru ca in loc sa-i dam voie fiecaruia sa-si urmeze drumul, preferam sa-l redirectionam uitand ca nici pentru noi insine nu stim niciodata ce se pregateste.
Nu spun sa inchidem ochii atunci cand ne deranjeaza ceva, ci sa deschidem gura doar in momentele in care parerea noastra este cu adevarat necesara. Altfel, riscam sa pierdem linistea unor momente perfecte prin nezguduirea lor.
Ne-am obisnuit sa vedem in judecata acel fundal care acompaniaza o alta activitate exact ca in momentul in care lucram si ascultam muzica pentru a intretine atmosfera. Doar ca in acest caz, judecata devine zgomot, iar locul ei de propagare este adesea sufletul celorlalti. Aruncam venin asupra celorlalti din teama de a nu ne otravi cu propriile critici pe care speram sa le ingropam pe masura ce le trimitem celorlalti.
Personal, am observat ca incepem sa judecam atunci cand suntem nemultumiti cu/ de noi insine si rasfrangem aceasta povara pe umerii celorlalti. Apasator si uneori chiar indiferenti. Lenesi si lipsiti de dorinta de a ne intoarce spre noi insine.
De asemenea, judecam in momentul in care actiunile unei persoane nu corespund cu propriul sistem de credinte si valori. Dar oare faptul ca suntem diferiti ne obliga sa scoatem la suprafata armele albe ale criticii? Sau oare se cere de la noi un exercitiu de imaginatie numit compasiune? Oare faptul ca gandim altfel decat cel de langa noi ne ofera numai dezavantaje sau putem privi acest joc al perceptiei drept o incercare de a ne redefini si reinventa propria fiinta?
Iar intrebarea suprema ramane: avem oare dreptul de a judeca prietenul, parintele, vecinul, maturatorul de pe strada sau omul de care tocmai ne-am lovit in drum spre metrou atata timp cat noi nu stim ce se ascunde cu adevarat in sufletul lui? Si stiti ce ma amuza? Ca nu vom sti niciodata…
Voi ce parere aveti?
“Este viata atat de intunecata? Nu cumva mainile tale sunt prea mici, sau viziunea ta prea impaclita ? Tu esti acela care trebuie sa se inalte.” – Dag Hammarskjold
