Image

Nimic nu exista fara Dumnezeu, nimic nu ne poate mangaia si bucura mai mult decat sa fim alaturi de El

Publicat de Patricia Esca pe 14 February 2020 in De Suflet

Nu avem de multe ori curajul sa cugetam la tot ceea ce am fi putut face si am lasat, sau lasam mai departe, neinceput. Cumva, ne este frica de cea mai grea dintre toate incercarile: aceea de a fi sinceri cu noi insine.

Obisnuiti cu lumea aparenta si universul de iluzii in care am invatat sa ne miscam nestingheriti, parem a fi gata de a accepta si compromisul ultim al unei existente superficiale. Cu semenii nostri am stabilit de mult relatii formale care par a fi atat comode cat si conforme normelor sociale. Ne intalnim si vorbim cu ei, stapanim cu dezinvoltura arta conversatiei fara noima, practicata zilnic. Chiar vorbind cu altii, gandul ne este la altceva, altundeva, fara a mai recunoaste ca implicarea intr-o discutie include inevitabil o doza de respect si solicitudine pe care o datoram celui cu care dialogam. Insa superficialitatea este mereu o arma cu doua taisuri, pentru ca, deveniti maestrii ai faptei fara rost, nu ne mai putem apara inima si sufletul de comportamentul cu care ne-am obisnuit.

La prima vedere, s-ar putea afirma ca este mai bine asa. Daca ne purtam intr-un fel cu altii, dar altfel cu noi, si ramanem consecventi cu noi insine, cu ceea ce purtam in suflet, putem aparea in fata lui Dumnezeu ca fiind duplicitari si egoisti fara masura, obsedati de propria personalitate. Pericolul este evident. Dar nu trebuie neaparat sa se intample astfel. Pentru ca cine mai are puterea de-a cugeta cu dreapta masura despre sine insusi, are resursele de a-si schimba in curand atitudinea fata de ceilalti. Ceea ce parea a fi egoism, este in realitate sinceritate, putere de evaluare, in ultima instanta umanism care se manifesta inevitabil si in legatura cu restul lumii.

Recunoastem unanim ca avem nevoie de o schimbare, insa aceasta schimbare atat de des dezbatuta si de bine inteleasa la nivel teoretic, poate fi initiata doar pornind de la ceea ce pastram mai sfant in noi, de la ceea ce Dumnezeu a sadit bun in noi, ca altar duhovnicesc, fara de care existenta noastra ar fi de prisos. Sa ne gandim ca purtam in noi pe Iisus Hristos, la un nivel real si evident, dovedit de puterea pe care trupul si sufletul o dezvolta atunci cand vrem sa ne putem in slujba binelui divin. Ce-am fi fara Dumnezeu? Cum am mai tine in frau orgoliul, egoismul, tristetea si viata fara rost?

Nu este greu de intuit ce-a fost in inima celebrului pianist austriac Paul Wittgenstein, atunci cand, ranit in timpul primului razboi mondial, si-a pierdut mana dreapta. Dar, in locul resemnarii, marele pianist a inceput sa-si perfectioneze atat de mult mana stanga, incat la scurt timp dupa razboi a revenit in salile de concert. Mai bine de 20 de compozitori, printre care celebrii Maurice Ravel, Richard Strauss si Serghei Prokofiev au compus concerte de pian pentru mana stanga, dedicate pianistului austriac.

Ramane insa, greu de aflat, daca genialul pianist a fost impacat cu sine insusi. Tenacitatea, puterea de lupta si harnicia marturisesc putere de caracter si vointa de a supravietui. Dar acestea nu au cum sa inlocuiasca un minut de fericire si multumire. Fiindca Paul Wittgenstein a fost de-a lungul vietii chinuit de indoiala si nesiguranta. Credea ca faima de care se bucura nu se datora talentului sau ci faptului ca, fiind invalid, starnea fie mila semenilor sai, fie dorinta acestora de a vedea si asculta, ca intr-un fel de circ grotesc, un pianist cu o singura mana. Posteritatea a dovedit ca nu a fost asa, fiindca acum, la 50 de ani de la moartea sa, Paul Wittgenstein este considerat unul dintre marii pianisti ai tuturor timpurilor.

Asemenea marelui pianist, fiecare dintre noi cunoastem clipe de neliniste, indoiala si deznadejde, cand s-a facut intunerec in jur, ca intr-un tunel, si nu stim pe unde se poate iesi de acolo. Harnicia si statornicia, chiar daca ne scapa de superficialitate, nu ajung pentru a ne scoate din intunerecul inghetat al indoielii. Sunt clipele in care ne credem singuri si parasiti. Si nu suntem atunci asemenea celor care plecasera pe drumul catre Emaus? Viata pare lunga si fara speranta, cu fapte trecute si incheiate, fara viitor, fara lumina si fara binecuvantarea Celui de Sus.

Depinde numai de noi sa traim intalnirea cu Hristos, asa cum, minunat, s-a petrecut cu Cleopa si tovarasul lui de drum. Pentru ei intrebarea fundamentala despre rostul vietii capata sensul concret, al sperantei in mantuire. Hristos a Inviat din morti. Si din acel moment nu mai suntem singuri, suntem mereu sub paza Domnului care a invins moartea pentru rascumpararea noastra. „Vedeti mainile mele si picioarele mele, ca Eu insumi sunt!” (Luca 24, 39).

Nimic nu exista fara Dumnezeu, nimic nu ne poate mangaia si bucura mai mult decat sa fim alaturi de El. De aceea fiecare dintre noi isi are propriul sau drum catre Emaus. Fiindca pe aceasta cale se trece de la ceea ce este trecator si omenesc catre ceea ce este etern. Nimic nu exista fara Dumnezeu, fara El n-am fi niciodata nimic.

Distribuie pe Whatsapp Distribuie pe Facebook Distribuie pe Telefon

Despre Patricia Esca

Ne bucuram sa o avem in echipa noastra pe Patricia, o profesionista desavarsita care a adus siteului revistasufletului.net un plus de valoare. Se ocupa de editat si publicat articole inca din 2010, in tot acest timp acumuland experienta pe care astazi o imparte cu noi toti!