Mania invinge-o prin blandete, raul invinge-l prin bine, pe zgarcit invinge-l prin darnicie, iar pe mincinos prin adevar.

Ma întreb câteodata ce îi face pe oameni sa îsi doreasca sa revada fiinte pasagere, care le-au bulversat viata, în împrejurari bizare, peste care timpul si-a pus pecetea. De ce, atunci când se iveste, din senin, ocazia de a fi nostalgici, încercam sa retraim involuntar clipe pe care le-am îngropat adânc în suflet, clipe care revin instantaneu la suprafata si, pentru o clipa, ne fac sa reînviem un trecut de care se leaga suferinte pe care ne-am straduit sa le uitam. M-a vizitat zilele trecute o veche prietena pe care întotdeauna am admirat-o pentru felul elegant în care a reusit sa treaca peste o deceptie sentimentala care pe mine m-ar fi darâmat complet. Cu ani în urma, omul pe care credea ca îl va iubi tot restul vietii a parasit-o în niste împrejurari stupide, tipice, în fond, pentru apucaturile carora multi dintre noi ne lasam prada uneori. A parasit-o pentru ca s-a îndragostit de cea mai buna prietena a ei de atunci care, la rândul ei, nu a ramas insensibila la sentimentele lui. Prietena mea a suferit cumplit pentru ca a trebuit sa faca fata unei duble tradari – a omului pe care îl iubea sincer si în palmele caruia îsi pusese sufletul si a fiintei careia îi împartasise o prietenie totala, neconditionata. Suferinta a fost cu atât mai mare cu cât lucrurile s-au petrecut sub ochii ei. O buna perioada de timp, cei doi i-au ascuns totul, iar modul stupid în care au lasat-o pe prietena mea sa afle de relatia lor a îndurerat-o si mai tare. Îmi amintesc cât de dezorientata se simtea atunci si cât de mult timp i-a trebuit ca sa îsi regaseasca încrederea în oameni si în sine. Timpul a trecut însa peste toate suferintele, fiecare si-a vazut de propria viata si a acceptat ideea ca destinul ne poarta adesea pe cai nebanuite. A ramas însa, în sufletul fiecaruia, o pata întunecata a zilelor în care suferinta a trebuit sa pecetluiasca o noua iubire. Cei doi s-au casatorit, prietena mea, la rândul ei, si-a gasit marea iubire într-un alt om, care i-a aparut în cale exact în clipa în care credea ca totul e pierdut. Dupa mult timp, cu totul întâmplator, s-a întâlnit de câteva ori cu fostul ei iubit. Si pentru ca destinul e uneori capricios, el nu era niciodata însotit de fosta ei prietena. La început nu au schimbat decât priviri – ea, indiferenta; el, ciudat, având parca o urma de regret sau de vinovatie. A trecut si peste asta. Ultima întâlnire s-a întâmplat însa într-un spatiu ciudat, atât de neutru, încât nimic din trecut parea sa nu le mai umbreasca prezenta. Privirile li s-au întretaiat într-o sala de asteptare a unui cabinet medical. Fiecare venise acolo pentru motive banale. S-au vazut fortati de împrejurari sa petreaca mai bine de jumatate de ora împreuna. A invitat-o la o cafea... asa, pur si simplu, ca si cum nimic din trecutul dureros nu existase vreodata. Pe moment, prietena mea, a simtit o revolta cumplita. Ar fi vrut sa îi spuna chiar si acum, dupa atâta timp, cât de mult a suferit atunci. I se parea însa inutil, pentru ca îi citea în privire un fel de vinovatie ciudata pe care el o purtase în suflet în toti acesti ani si de care ar fi vrut sa se elibereze acum printr-un gest reparatoriu. Sau poate ca era un simplu orgoliu masculin nascut din nevoia de a verifica daca fiinta pe care o parasise cu mult timp în urma mai pastra macar o farâma din iubirea nebuna pe care o nutrise pentru el. Nu stia daca sa accepte sau nu invitatia. L-a lasat singur în sala de asteptare, urmând sa îi raspunda dupa ce avea sa iasa din cabinet. Tot timpul cât a durat consultatia a avut în minte privirea lui încarcata de trecut. Când a iesit, l-a privit în ochi si a vazut ceea ce numai ea putea sa vada – un om trist, care facuse cândva o alegere proasta sub impulsul momentului si al dorintei de a trai viata la cote maxime. I-a zâmbit indiferent si i-a soptit peste umar: „Uneori e prea târziu...” A plecat apoi cu inima strânsa pentru ca stia ca în adâncul inimii îsi dorea sa retraiasca într-un fel trecutul – acea parte din el care o facuse cândva fericita. Era însa prea ancorata în prezent, iar suferinta pe care si-o sedimentase în suflet în toti acesti ani o maturizase într-un fel în care nu se asteptase vreodata.
Publicitate

„Nu e momentul sa te gandesti la ceea ce nu ai. Gandeste-te la ceea ce poti face cu ceea ce ai”- Ernest Hemingway.

Aceste cuvinte chiar pot face o diferenta uriasa in viata ta.

Exista oameni care cunosc viata mai bine decat noi toti. Aceste citate pot face o diferenta uriasa pentru voi, cititi-le si lasati-va inspirati de ele. Iar, in cazul in care va plac, nu uitati sa le impartasiti cu cei dragi.

Unii cred ca pot fi fericiti traindu-si viata prin alte parti, dar repede isi dau seama ca nu e asa. Oriunde te-ai duce, te duci si pe tine cu tine.

Fa ce vrei, dar inainte pune-te in randul celor care stiu ce vreau.

Am facut o lista cu lucrurile care nu te invata la scoala. Nu te invata cum sa iubesti pe cineva, cum sa fii faimos, cum sa fii bogat sau sarac, cum sa te indepartezi de un om pe care nu il mai iubesti, cum sa stii ce se petrece in mintea celuilalt, ce sa spui unui om care este pe moarte. Nu te invata nimic din ceea ce trebuie sa stii cu adevarat.

Da tot ce ai mai bun in tine, intrucat totul din viata ta iti apartine numai tie.

Uneori, caderea te ucide. Uneori, cand cazi, zbori.

Doua calitati pe lume nu pot fi simulate si nici inlocuite: inteligenta si bunatatea!

Lucrul cel mai important este sa nu incetezi sa pui intrebari. Curiozitatea are propria ratiune de a exista.

Sa incerci mereu. Sa esuezi mereu. Nu conteaza. Incearca din nou. Esueaza din nou. Esueaza mai bine

Cartile sunt cadouri minunate deoarece acestea au lumi intregi in interiorul lor. si este mult mai ieftin sa cumperi cuiva o carte decat sa ii cumperi intreaga lume.

Publicitate

Inainte sa invat sa traiesc cu alti oameni, trebuie sa traiesc cu mine insumi. Singurul lucru care nu se supune legii majoritatii este constiinta personala.

Pentru optimisti, viata nu este o problema, ci o solutie.

Nu obtii explicatii in viata reala. Tu doar obtii momente care sunt absolut si incredibil de ciudate.

Educatia nu e cat de mult ai memorat sau cat stii. E capacitatea de a face diferenta intre ce stii si ce nu stii.

Sufletul nu cunoaste situatii de viata fara iesire.

Nu avem voie sa fim spectatori la ce ni se intampla.

Cel ce marsaluieste vesel in rand cu trupa, deja si-a castigat dispretul meu. I s-a dat ditamai creierul din greseala, din moment ce maduva spinarii i-ar fi fost de ajuns.

Singura raspundere adevarata este fata de propriul tau potential, fata de propria ta inteligenta si constienta, fata de actiunea conforma cu ele.

Nu aranjandu-ti altfel circumstantele vietii iti vei gasi linistea, ci dandu-ti seama cine esti la cel mai profund nivel.

Mania invinge-o prin blandete, raul invinge-l prin bine, pe zgarcit invinge-l prin darnicie, iar pe mincinos prin adevar.

Indiferent ce faci in viata, va fi nesemnificativ. Dar e foarte important sa o faci.

„Mentine-ti gandurile pozitive pentru ca gandurile tale se transforma in cuvintele tale. Mentine-ti cuvintele pozitive pentru ca ele se transforma in actiunile tale. Mentine-ti actiunile pozitive pentru ca actiunile se transforma in deprinderile tale. Mentine-ti deprinderile pozitive pentru că ele se transforma in valorile tale. Mentine-ti valorile pozitive pentru că valorile se transforma in destinul tau.” – Mahatma Gandhi

Publicitate
Alte Articole
De Suflet
Povestea bradului de Crăciun datează încă din secolul al XV-lea, de când a fost folosit pentru prima oară pentru a marca Sărbătorile de iarnă, în Letonia. De atunci a devenit unul dintre cele mai importante simboluri ale Crăciunului. Împodobirea bradului de Crăciun a devenit, de-a lungul anilor, cel mai emoţionant ritual al Sărbătorilor de iarnă. Obiceiul este ca toată familia să se strângă în jurul pomului şi aproape fiecare dintre noi are cu siguranţă un glob preferat. Povestea bradului de Crăciun datează din secolul al XV-lea Primul moment în care bradul este în centrul atenției de Crăciun este secolul al XV-lea în Letonia. De atunci însă, tradițiile au suferit o mulțime de modificări. Dacă la început legătura dintre pom şi Naşterea Domnului era foarte marcantă, componenta religioasă a trecut în plan secund, locul fiindu-i luat de ideea de sărbătoare ca festin, când oamenii îşi iau cadouri. De când a fost folosit pentru prima oară pentru a marca Sărbătorile de iarnă, în Letonia, în secolul al XV-lea, pomul împodobit a devenit unul dintre cele mai importante simboluri ale Crăciunului. Legenda românească a bradului de Crăciun Cea mai frumoasă dintre legende este povestea bradului de Crăciun populară românească, care povesteşte că „demult, tare demult, cînd picioarele sfinte ale Domnului Iisus mai păşeau pe acest pămînt, s-a iscat din senin o furtună, cum nu se mai pomenise. Grindina era cît oul de porumbel, vîntul smulgea pietrele din loc, iar cerul se întunecase ca la venirea nopţii, măcar că era miez de zi. Iisus Hristos şi Sfîntul Petru tocmai se aflau atunci pe drum, la marginea unei păduri şi au cerut adăpost copacilor, care însă se ascundeau, care mai de care mai zgribuliţi şi mai înfricoşaţi. Mândrii stejari şi fagi nu au vrut să-i primească la adăpostul lor, pentru că abia îşi puteau păzi frunzişul bogat de urgia cerurilor – unde să-i mai adăpostească şi pe cei doi călători? Merii şi perii au spus că trebuie să-şi apere fructele, sălciile şi plopii s-au făcut că nu-i bagă în seamă şi au tăcut. Dintre toţi, doar bradul s-a învoit să le ofere adăpost. El a spus: «Fructe mîndre pe care să le apăr nu am, frunzişul meu e făcut din ace ascuţite care nu se tem de grindină, oamenii mă ocolesc şi mă socotesc nefolositor, dar dacă vreţi să-mi cinstiţi acoperămîntul cu prezenţa voastră, eu vă voi primi cum voi şti mai bine şi am să învelesc trupurile voastre cu ramurile mele dese». Zis şi făcut. Domnul Iisus şi Petru au fost păziţi cum nu se poate mai bine de bradul cel vrednic. Apoi, furtuna s-a oprit, iar soarele a răsărit din nou, mîndru pe cer. Atunci, ieşind din adăpostul cetinei, Iisus cuvîntă astfel către brad: «Dintre toţi copacii, tu, bradule, ai fost cel mai vrednic, iar eu, prin voia Tatălui Meu, te voi răsplăti. Fie ca de azi înainte, iarna, tu să nu-ţi mai lepezi frunzişul ca ceilalţi copaci, ci să-l păstrezi veşnic. Apoi, fie ca acele tale înţepătoare să capete o mireasmă care să-i bucure pe oameni, să le dea putere şi să le vindece bolile, astfel încît ei să te preţuiască cum se cuvine. Cît despre lipsa ta de rod, fie ca în miez de iarnă, cînd toate fructele pămîntului se vor fi terminat, oamenii să te împodobească şi să pună pe ramurile tale toate bunătăţile, iar atunci cînd se vor strînge în jurul tău, ei să se gîndească la Mine, pentru că tu eşti copacul cel mai drag Mie». Numai ce zise acestea şi Iisus dispăru, împreună cu Petre, într-o geană de lumină. A rămas în pădure însă bradul cel falnic, cu darurile sale nemuritoare, precum şi această poveste murmurată de frunzişul copacilor, înfioraţi de minunea dumnezeiască“.