Iubirea are intotdeauna timp. Oamenii nu mai au timp pentru iubire. Oamenii nu mai au timp… pentru ei!

Un tânăr s-a dus la un bătrân înţelept pentru a-l ajuta cu un sfat. – Înţeleptule, am venit la tine pentru că mă simt atât de mic, de neînsemnat, nimeni nu dă doi bani pe mine şi simt că nu mai am forţă să fac ceva bun… Ajută-mă, învaţă-mă cum să fac să fiu mai bun? Cum să le schimb oamenilor părerea despre mine? Fără ca măcar să se uite la el, bătrânul îi spuse: – Îmi pare rău, băiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personală. Poate după aceea… Apoi, după o mică pauză, adăugă: – Dacă însă m-ai ajuta tu pe mine, atunci poate că aş rezolva problema mea mai repede şi aş putea să mă ocup şi de tine. – Aaa … încântat să vă ajut – spuse tânărul cam cu jumătate de gură, simţind că iarăşi e neluat în seamă şi amânat. – Bine – încuviinţă bătrânul învăţat. Îşi scoase din degetul mic un inel şi-l întinse băietanului, adăugând: – Ia calul pe care-l găseşti afară şi du-te degrabă la târg. Trebuie să vând inelul acesta pentru că am de plătit o datorie. E nevoie însă ca tu să iei pe el cât se va putea de mulţi bani, dar ai grijă ca nici în ruptul capului să nu-l dai pe mai puţin de un bănuţ de aur. Pleacă şi vino cu banii cât mai repede. Tânărul luă inelul, încălecă şi plecă. Odată ajuns în târg, începu să arate inelul în stânga şi-n dreapta, doar-doar va găsi cumpărătorul potrivit. Cu toţii manifestau interes pentru mica bijuterie, până când le spunea cât cere pe ea. Doar se apuca să le zică de bănuţul de aur, unii râdeau, alţii se încruntau sau îi întorceau imediat spatele. Un moşneag i-a explicat cât de scump este un ban de aur şi că nu poată să obţină un asemenea preţ pe inel. Altcineva s-a oferit să-i dea doi bani, unul de argint şi unul de cupru, dar tânărul ştia că nu poate vinde inelul pe mai puţin de un bănuţ de aur, aşa că refuză oferta. După ce bătu târgul în lung şi-n lat, răpus nu atât de oboseală, cât mai ales de nereuşită, luă calul şi se întoarse la bătrânul înţelept. Flăcăul şi-ar fi dorit să aibă el o monedă de aur pe care s-o poată da în schimbul inelului, ca să-l poată scăpa pe învăţat de griji şi, astfel, acesta să se poată ocupa şi de el. Intră cu capul plecat. – Îmi pare rău – începu el – dar n-am reuşit să fac ceea ce mi-aţi cerut. De-abia dacă aş fi putut lua doi sau trei bănuţi de argint pe inel, dar nu cred să pot păcăli pe cineva cu privire la adevărata valoare a inelului. – Nici nu-ţi imaginezi cât adevăr au vorbele tale, tinere prieten! – spuse zâmbitor înţeleptul. Ar fi trebuit ca mai întâi să cunoaştem adevărata valoare a inelului. Încalecă şi aleargă la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cât face. Spune-i că ai vrea să vinzi inelul şi întreabă-l cât ţi-ar da pentru el. Dar, oricât ţi-ar oferi, nu-l vinde. Întoarce-te cu inelul! Flăcăul încălecă şi plecă în goană… Bijutierul examină atent micul inel, îl privi atent prin lentila prinsă cu ochiul, îl răsuci şi apoi zise: – Spune-i învăţătorului că dacă ar vrea să-l vândă acum, nu-i pot oferi decât 58 de bani de aur pentru acest inel. – Cuuum, 58 de bani de aur?!? – exclamă năucit tânărul. – Da, răspunse bijutierul. Ştiu că-n alte vremuri ar merita şi 70, dar dacă vrea să-l vândă degrabă, nu-i pot oferi decât 58. Tânărul mulţumi şi se întoarse degrabă la învăţat, povestindu-i pe nerăsuflate cele întâmplate. – Ia loc, te rog – îi spuse acesta după ce-l ascultă. Tu eşti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasă şi unică. Şi, ca în cazul lui, doar un expert poate spune cât de mare este valoarea ta. Spunând acestea, luă inelul şi şi-l puse pe degetul mic. – Cu toţii suntem asemenea lui, valoroşi şi unici, perindându-ne prin târgurile vieţii şi aşteptând ca mulţi oameni care nu se pricep să ne evalueze… Povestea aceasta este dedicată acelora care zi de zi se străduiesc, lustruind cu migală, să adauge valoare bijuteriei pe care ei o reprezintă şi să realizeze valoarea pe care o au. Amintiţi-vă mereu cât de mare este valoarea voastră, chiar dacă mulţi din jur vă ignora sau par să nu-şi dea seama cât sunteţi de preţioşi … Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
Publicitate

“Trebuie sa ne dorim sa scapam de viata pe care am planuit-o pentru a avea viata care ne asteapta.” – [Joseph Campbell]

Cred ca scopul vietii noastre este sa ne cautam. Si dupa o vreme sa ne si gasim. De fapt, sa ne apartinem noua insine. Poate ca suna ciudat ceea ce spun, poate ca pare lipsit de noima. Vei spune ca scopul omenirii e fericirea, aceasta insemnand lucruri diferite pentru fiecare om in parte. Candva, si eu credeam acelasi lucru. Intre timp mi-am schimbat insa viziunea si asta pentru ca mi-am dat seama ca oamenii fericiti sunt cei multumiti cu ei insisi si cu viata pe care o au. Restul sunt mai degraba in cautarea eu-lui decat in cautarea unui ceva care le-ar aduce ipotetic vorbind fericirea.

M-am simtit deseori pierduta si asta reiese cu usurinta din textele mele mai vechi. Scriam frecvent despre aceasta pierdere de sine si parea ca sunt mereu intr-o stare depresiva. Adevarul este ca ma simteam de foarte multe ori pe marginea prapastiei, gata sa ma prabusesc. Au fost momente cand pur si simplu nu ma puteam bucura nici de mine, nici de cei din jurul meu. Ma simteam goala pe dinauntru cu toate ca nu as fi putut spune de fiecare data motivul.

Cand te pierzi pe tine insuti indraznesc sa spun ca pierzi totul. Pentru ca nu te mai poti bucura cu adevarat de viata. Supravietuiesti, nu traiesti. Luminile se sting, ramai singur in intuneric. E cel mai cumplit sentiment de pierdere.

Dar vreau sa-ti spun ca o sa-ti revii, ca viata va avea din nou sens. Se poate sa te pierzi pe tine insuti iubind un om care nu te iubeste indeajuns sau nu te iubeste deloc, te poti irosi facand ceva care nu te implineste sufleteste sau nefacand nimic, te poti pierde atunci cand din diverse motive iti pierzi demnitatea sau speranta sau credinta. La naiba, te pierzi cand pierzi, cand urasti, cand invidiezi, cand te subestimezi, cand amani, cand te multumesti cu mai putin decat meriti.

Dar intr-o zi te regasesti si regasesti si bucuria unei zile banale. Intr-o zi se face click-ul ala care iti deschide ochii. Se face din nou lumina si iti dai seama ca ceea ce pierdusei era mai aproape decat credeai. Asadar, schimba ceva. Schimba-ti viata intr-un mod care iti face bine. Lasa-i sa se duca pe cei care te ranesc cu prezenta sau cu indiferenta si pleaca in cautarea ta. Gaseste-te si regaseste-te! Iarta-te! Ai grija de tine! Apartine-ti!

Publicitate

de Iustina Dinulescu

Oamenii nu mai au timp de iubire

Iubirea are întotdeauna timp. Oamenii nu mai au timp de iubire. Sau de iubit. Iubim acum telefoanele. Ne cufundam nevrotic in virtual si uitam sa traim in real. Ne ascundem dupa selfie-uri si ne pasăm checkin-uri prin varii locuri scăldate in gălăgia simțurilor. Ne hrănim in viteza iar mai apoi ne mâncam intre noi. Precum niste canibali perfecți ce au uitat cum e sa mai iubești.

Ne îndrăgostim de fiare vechi ca mai apoi sa le conducem in primul pom de pe autostrada nebuniei personale. Ne îmbătam cu vinuri scumpe si preferam companii ieftine. Schimbam măști nevrotice precum un film difuzat, mereu, in reluare, dar cu alți protagoniști nefericiți. Ne punem in pat impreuna si adormim singuri. Visele noastre au uitat de multă vreme sa se mai intersecteze.

Acum visam la cai verzi pe pereți, mânjind cearșaful nostru cu gânduri necurate si pătate de aerul slab al ființei. Ne trezim cu dureri de cap ca mai apoi sa ne drogam cu aceleasi țigări fumate in doi. Pansate de o pastila amărâta de algocalmin ce așteaptă într-un colț de mobila învechita de pașii anilor. Uităm sa culegem zâmbete si sa le dam mai departe. Uităm sa fim fericiti, in goana dupa fericire. Acum e o goana dupa aur. Unii si-ar construi castele numai ca alții sa poata locui in ele.

Oamenii nu mai au timp de iubire. Iubirea nu e o cursa de 100 de metri. Iubirea e o cursa infinită. Linia de sosire e trasată simbolic si trebuie trecută, impreuna. Oamenii nu mai au răbdare. Totul e acum o graba dementa si o fuga obositoare dupa himere.

Suntem hipnotizați si atrași in cercuri parșive si infinite. Obosim mult prea repede. Încă inainte de a incepe. Ne-am transformat lent in asasini ai simțurilor. Împușcăm cu premeditare inimi iar apoi urcăm in minte.

Iubirea are întotdeauna timp. Oamenii nu mai au timp pentru iubire. Oamenii nu mai au timp… pentru ei!

de Alexandru Chermeleu


Publicitate


Alte Articole