“Trebuie sa ne dorim sa scapam de viata pe care am planuit-o pentru a avea viata care ne asteapta.” – [Joseph Campbell]
Cred ca scopul vietii noastre este sa ne cautam. Si dupa o vreme sa ne si gasim. De fapt, sa ne apartinem noua insine. Poate ca suna ciudat ceea ce spun, poate ca pare lipsit de noima. Vei spune ca scopul omenirii e fericirea, aceasta insemnand lucruri diferite pentru fiecare om in parte. Candva, si eu credeam acelasi lucru. Intre timp mi-am schimbat insa viziunea si asta pentru ca mi-am dat seama ca oamenii fericiti sunt cei multumiti cu ei insisi si cu viata pe care o au. Restul sunt mai degraba in cautarea eu-lui decat in cautarea unui ceva care le-ar aduce ipotetic vorbind fericirea.
M-am simtit deseori pierduta si asta reiese cu usurinta din textele mele mai vechi. Scriam frecvent despre aceasta pierdere de sine si parea ca sunt mereu intr-o stare depresiva. Adevarul este ca ma simteam de foarte multe ori pe marginea prapastiei, gata sa ma prabusesc. Au fost momente cand pur si simplu nu ma puteam bucura nici de mine, nici de cei din jurul meu. Ma simteam goala pe dinauntru cu toate ca nu as fi putut spune de fiecare data motivul.
Cand te pierzi pe tine insuti indraznesc sa spun ca pierzi totul. Pentru ca nu te mai poti bucura cu adevarat de viata. Supravietuiesti, nu traiesti. Luminile se sting, ramai singur in intuneric. E cel mai cumplit sentiment de pierdere.
Dar vreau sa-ti spun ca o sa-ti revii, ca viata va avea din nou sens. Se poate sa te pierzi pe tine insuti iubind un om care nu te iubeste indeajuns sau nu te iubeste deloc, te poti irosi facand ceva care nu te implineste sufleteste sau nefacand nimic, te poti pierde atunci cand din diverse motive iti pierzi demnitatea sau speranta sau credinta. La naiba, te pierzi cand pierzi, cand urasti, cand invidiezi, cand te subestimezi, cand amani, cand te multumesti cu mai putin decat meriti.
Dar intr-o zi te regasesti si regasesti si bucuria unei zile banale. Intr-o zi se face click-ul ala care iti deschide ochii. Se face din nou lumina si iti dai seama ca ceea ce pierdusei era mai aproape decat credeai. Asadar, schimba ceva. Schimba-ti viata intr-un mod care iti face bine. Lasa-i sa se duca pe cei care te ranesc cu prezenta sau cu indiferenta si pleaca in cautarea ta. Gaseste-te si regaseste-te! Iarta-te! Ai grija de tine! Apartine-ti!
de Iustina Dinulescu
Oamenii nu mai au timp de iubire
Iubirea are întotdeauna timp. Oamenii nu mai au timp de iubire. Sau de iubit. Iubim acum telefoanele. Ne cufundam nevrotic in virtual si uitam sa traim in real. Ne ascundem dupa selfie-uri si ne pasăm checkin-uri prin varii locuri scăldate in gălăgia simțurilor. Ne hrănim in viteza iar mai apoi ne mâncam intre noi. Precum niste canibali perfecți ce au uitat cum e sa mai iubești.
Ne îndrăgostim de fiare vechi ca mai apoi sa le conducem in primul pom de pe autostrada nebuniei personale. Ne îmbătam cu vinuri scumpe si preferam companii ieftine. Schimbam măști nevrotice precum un film difuzat, mereu, in reluare, dar cu alți protagoniști nefericiți. Ne punem in pat impreuna si adormim singuri. Visele noastre au uitat de multă vreme sa se mai intersecteze.
Acum visam la cai verzi pe pereți, mânjind cearșaful nostru cu gânduri necurate si pătate de aerul slab al ființei. Ne trezim cu dureri de cap ca mai apoi sa ne drogam cu aceleasi țigări fumate in doi. Pansate de o pastila amărâta de algocalmin ce așteaptă într-un colț de mobila învechita de pașii anilor. Uităm sa culegem zâmbete si sa le dam mai departe. Uităm sa fim fericiti, in goana dupa fericire. Acum e o goana dupa aur. Unii si-ar construi castele numai ca alții sa poata locui in ele.
Oamenii nu mai au timp de iubire. Iubirea nu e o cursa de 100 de metri. Iubirea e o cursa infinită. Linia de sosire e trasată simbolic si trebuie trecută, impreuna. Oamenii nu mai au răbdare. Totul e acum o graba dementa si o fuga obositoare dupa himere.
Suntem hipnotizați si atrași in cercuri parșive si infinite. Obosim mult prea repede. Încă inainte de a incepe. Ne-am transformat lent in asasini ai simțurilor. Împușcăm cu premeditare inimi iar apoi urcăm in minte.
Iubirea are întotdeauna timp. Oamenii nu mai au timp pentru iubire. Oamenii nu mai au timp… pentru ei!
de Alexandru Chermeleu
