De cele mai multe ori ne subestimam. Am observat-o la mine. La cei din jurul meu. La majoritatea dintre cei cu care imi intersectez intamplator pasii. Nu am inteles niciodata de unde provine aceasta teama absurda care ne inunda cele mai intime ganduri si ne amorteste simturile. Nu am inteles de unde ni se trage aceasta neincredere pe care o simtim in cele mai importante momente, in clipele in care trebuie sa iei cele mai dificile decizii.
Nu am inteles de ce inima este atat de nelinistita in preajma alegerilor, de ce sufletul este atat de tulbure in preajma momentelor cheie din vietile noastre. Parca, cu cat ajungem mai aproape de ceea ce ne-am dorit, cu atat mai mult ne simtim mai departe de atingerea obiectivului personal.
Ne lipseste increderea individului care are succesul de partea lui. Ne lipseste pasiunea si determinarea individului care stie ca va reusi. Ne lipseste motivarea omului care este una cu visul sau.
M-am intrebat de ce fac asta. De ce ma subestimez. De ce nu am suficienta incredere in mine. De ce nu risc niciodata. De ce nu sunt spontana. Si nu am ajuns la vreo concluzie. Pur si simplu nu sunt asa. Sunt un altfel de om. Ceva mai prudent decat sunt altii. Ceva mai cuminte, mai analitic, mai lent. Imi place sa observ lucrurile si sa le disec. Si cand dau peste ceva care ma depaseste, pur si simplu ma dau deoparte. Fara sa incerc, fara sa ma stradui, fara sa-mi impun sa reusesc.
De ce fac asta? Nu stiu. Raspunsurile intarzie sa apara. Stiu doar ca in sinea mea ravnesc la ziua in care o sa incetez sa ma subestimez, la ziua in care o sa incetez sa ma descurajez, la ziua in care nu o sa ma mai tem de consecinte. Ravnesc la ziua in care o sa-mi traiesc viata, pentru ca acum nu o fac decat pe jumatate. Stiu asta in sinea mea. Si devine mai greu cand o recunosc si o spun cu voce tare. Nu am suficienta vointa pentru a lasa in urma toate aceste retineri, dar acest lucru nu ma impiedica sa lucrez constant la mine insami.
Si poate ca traiesc cu jumatati de masura, si poate ca ma subestimez din cand in cand, si poate ca port in suflet indoieli si regrete, insa sper ca toate acestea sa ma duca in punctul in care imi iau inima in dinti si incetez sa ma lamentez pentru fiecare esec din viata mea. Poate …am aceasta speranta pentru mine. Si pentru toti cei care ne subestimam si traim in culori de gri. Lumea pentru noi nu e deosebita, nu e minunata, nu e extraordinara. Noi vedem lumea asa cum este ea, desi poate ne dorim sa o vedem asa cum o vad ceilalti. Miraculoasa. Frumoasa. Plina de provocari si necunoscute.
E dificil sa te schimbi. Nu imposibil, insa! Stiu asta, mai trebuie sa lucrez in aceasta directie.
„Cautam mereu putere si incredere in afara mea, dar acestea vin dinauntru. Erau acolo dintotdeauna” ~ Anna Freud
