Invata sa te apreciezi mai mult, pentru ca si tu poti, inceteaza sa te mai subestimezi!

Creștinul se presupune să-și iubească aproapele, iar de vreme ce nevasta lui îi este cel mai “aproape”, ea ar trebui să însemne dragostea lui cea mai profundă. – Martin Luther Ne trezim înjumătățiți și ne amintim că am avut cândva șansa unei povești frumoase… Toți ne dorim să ne îndrăgostim. Uneori, de când suntem doar niște copii. Ne dorim o prințesă sau un prinț care să ne salveze de undeva, de cineva, de ceva și uneori, chiar de noi. Toți ne dorim o poveste. O poveste numai a noastră. Majoritatea chiar ne îndrăgostim. Și ni se dă șansa la povestea noastră. Noi ne dăm această șansă! Totuși, atunci se întâmplă ceva ciudat. De cele mai multe ori, în loc să luptăm pentru ea, să ne îngrijim de cel de lângă noi, să clădim ceva împreună, renunțăm la ea. Fugim de ea. Ne batem joc de ea. Ne adăpostim în alți oameni. În alte brațe, gânduri, vieți. În pasiuni trecătoare. Ne amăgim că totul este bine. Uneori, nici nu ne mai amintim că poveștile pe care le trăim nu sunt ale noastre. Mergem înainte din reflex. Din obișnuință. Din inerție. Apoi, undeva, pe la mijlocul sau sfârșitul vieții, ne trezim singuri. Sângerând a păreri de rău. A întrebări fără răspuns. A iubire neîmplinită. Ne trezim înjumătățiți și ne amintim că am avut cândva șansa unei povești frumoase. A unui cămin. A unei familii. A unei iubiri ca nici o alta. Dar am fugit. Din lipsă de responsabilitate. Din teamă. Pentru că ne-a fost mult mai greu să rămânem, să luptăm, să ne pese, să avem grijă și de altcineva în afara rănilor și temerilor noastre. Am renunțat să închegăm, să frământăm și să întreținem permanent relația pentru că a fost mai greu decât să plecăm, să rupem, să frângem. Un lucru rupt se poate lipi cumva. Viața are mereu soluția necesară. Nimeni nu rămâne singur dacă nu vrea. Toți pot avea o relație, o căsnicie, copii. Chiar și când nu iubesc. Există niște ingrediente necesare: prietenie, încredere și respect. Plus niște sentimente puternice. Nu neapărat iubire. Totuși, lipsește ingredientul pricipal care transformă căsnicia în cămin. În credință. În rămânere. În înlănțuire. Căminul fără iubire este ca Biserica fără Dumnezeu. E greu să ții o relație pe punctul de echilibru, dar asta face dintr-o relație comună una excepțională. Să te ții mereu de mână. Indiferent ce s-ar întâmpla, să știi. Să știi că la capătul mâinii este mereu un om care este Atlasul lumii și vieții tale, iar tu al său! Asta este defapt iubirea și căsnicia: viață! Face parte din noi. Trebuie doar să avem destulă încredere că suntem veriga – și putem fi veriga aceea – din care se va naște un lanț puternic. Cel mai frumos sentiment posibil, mi se pare să ajungi să îmbătrânești alături de cineva și să îți dai seama că viața ta a fost minunată, că nimic nu s-a schimbat, ci doar a urmat cursul firesc al naturii. de Ramona Sandrina Dacă un om își poate controla mintea, el poate găsi calea spre Iluminare și toată înțelepciunea și virtutea vor veni în mod natural la el. (Buddha) Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
Publicitate

De cele mai multe ori ne subestimam. Am observat-o la mine. La cei din jurul meu. La majoritatea dintre cei cu care imi intersectez intamplator pasii. Nu am inteles niciodata de unde provine aceasta teama absurda care ne inunda cele mai intime ganduri si ne amorteste simturile. Nu am inteles de unde ni se trage aceasta neincredere pe care o simtim in cele mai importante momente, in clipele in care trebuie sa iei cele mai dificile decizii.

Nu am inteles de ce inima este atat de nelinistita in preajma alegerilor, de ce sufletul este atat de tulbure in preajma momentelor cheie din vietile noastre. Parca, cu cat ajungem mai aproape de ceea ce ne-am dorit, cu atat mai mult ne simtim mai departe de atingerea obiectivului personal.

Ne lipseste increderea individului care are succesul de partea lui. Ne lipseste pasiunea si determinarea individului care stie ca va reusi. Ne lipseste motivarea omului care este una cu visul sau.

M-am intrebat de ce fac asta. De ce ma subestimez. De ce nu am suficienta incredere in mine. De ce nu risc niciodata. De ce nu sunt spontana. Si nu am ajuns la vreo concluzie. Pur si simplu nu sunt asa. Sunt un altfel de om. Ceva mai prudent decat sunt altii. Ceva mai cuminte, mai analitic, mai lent. Imi place sa observ lucrurile si sa le disec. Si cand dau peste ceva care ma depaseste, pur si simplu ma dau deoparte. Fara sa incerc, fara sa ma stradui, fara sa-mi impun sa reusesc.

Publicitate

De ce fac asta? Nu stiu. Raspunsurile intarzie sa apara. Stiu doar ca in sinea mea ravnesc la ziua in care o sa incetez sa ma subestimez, la ziua in care o sa incetez sa ma descurajez, la ziua in care nu o sa ma mai tem de consecinte. Ravnesc la ziua in care o sa-mi traiesc viata, pentru ca acum nu o fac decat pe jumatate. Stiu asta in sinea mea. Si devine mai greu cand o recunosc si o spun cu voce tare. Nu am suficienta vointa pentru a lasa in urma toate aceste retineri, dar acest lucru nu ma impiedica sa lucrez constant la mine insami.

Si poate ca traiesc cu jumatati de masura, si poate ca ma subestimez din cand in cand, si poate ca port in suflet indoieli si regrete, insa sper ca toate acestea sa ma duca in punctul in care imi iau inima in dinti si incetez sa ma lamentez pentru fiecare esec din viata mea. Poate …am aceasta speranta pentru mine. Si pentru toti cei care ne subestimam si traim in culori de gri. Lumea pentru noi nu e deosebita, nu e minunata, nu e extraordinara. Noi vedem lumea asa cum este ea, desi poate ne dorim sa o vedem asa cum o vad ceilalti. Miraculoasa. Frumoasa. Plina de provocari si necunoscute.

E dificil sa te schimbi. Nu imposibil, insa! Stiu asta, mai trebuie sa lucrez in aceasta directie.

„Cautam mereu putere si incredere in afara mea, dar acestea vin dinauntru. Erau acolo dintotdeauna” ~ Anna Freud

Publicitate
Alte Articole
Dezvoltare Personala
Personalitate
Un cuplu avea o relatie de noua ani si se iubeau, dar se certau prea des. Pareau sa nu se inteleaga asupra niciunui lucru ca si cuplu: cum sa manance, unde sa traiasca, nu se puneau de acord nici cand hotarau al cui e randul sa duca gunoiul. Erau foarte buni prieteni, si inca sunt, dar nu erau POTRIVITI unul pentru altul, ca parteneri de viata. Dupa ce au “investit” atat de mult timp, erau convinsi ca urmau sa se casatoreasca. Dar nefiind compatibili, unul dintre parteneri a incercat sa faca ceea ce multi incearca sa faca: a incercat sa-l schimbe pe celalalt. Uneori ne gandim ca atata timp cat controlam lucrurile, ne putem controla propria fericire. Fie ca facem acest lucru incercand sa-i schimbam pe ceilalti, manipuland o situatie sau pur si simplu negand o stare de fapt, avem convingerea ca secretul fericirii consta in a detine controlul asupra mediului inconjurator. In definitiv, daca lucrurile ar fi diferite, am fi fericiti, nu? Nici ca se poate ceva mai departe de adevar.fericire Cei mai multi incearca sa obtina fericirea din exterior in loc sa o caute in interior. Si dau gres de fiecare data. Dar persevereaza, pentru ca au mai multa incredere in propria lor frica decat in propriul lor adevar. Sabotarea propriei fericiri prin incercari repetate de a influenta mediul din jur se intampla mult mai des decat credem. De fapt, pentru multi, este un mod de a trai zi de zi: 1. Gelozia Fie ca este vorba de relatii, munca, sau orice alt aspect al vietii, gelozia nu este atat de mult despre ce are altul mai mult, cat este despre cat crezi ca ai tu mai putin. Aceasta furie gresit directionata mai mult dauneaza in loc sa te ajute sa obtii ceea ce-ti doresti. 2. Resentimente Poate ti se pare ca daca tii supararea, asta te va ajuta sa nu fii ranit din nou, insa acest lucru nu face decat sa te faca si mai vulnerabil. Iertarea este o arma mult mai sanatoasa si mai puternica cu care ii poti infrange pe ce ce te-au ranit. 3. Dependenta Cand depindem de altii pentru a fi fericiti, ne blocam propria capacitate de a obtine fericirea pentru noi insine. Relatiile cu altii ar trebui sa fie doar o reflectie a fericirii si dragostei de sine pe care deja le ai in interior. 4. Nevoie da de a-i “repara” pe altii Chiar daca ai putea sa-i schimbi pe ceilalti, tot nu ai fi fericit. De ce? Pentru ca nu pe ei incerci sa-i repari. Accepta-i pe ceilalti asa cum sunt in stadiul la care se afla ei in propria calatorie. Asta nu inseamna sa accepti toate mizeriile cu care te intalnesti. Dimpotriva. Daca o persoana toxica te descurajeaza, sa incerci sa o schimbi e ca si cum ai incerca sa inoti cu o ancora agatata de gat, doar te va ineca mai repede. Schimba doar ceea ce poti controla: pe tine. Asta inseamna sa-ti ajustezi asteptarile sau sa renunti la ele. 5. Perfectionismul Este minunat sa incerci sa fii cel mai bun, dar daca fericirea ta depinde de rezultat, nu vei obtine decat dezamagire. Nimic nu e perfect. Acest mod de a vedea totul in alb si negru de fapt ne opreste din a lua initiativa sau de a ne bucura de rezultatul final. 6. Indoiala de sine Daca nu crezi ca poti sa o faci, nu o vei face. Orice limite crezi ca ai, sunt doar acele limite pe care ti le impui singur. In mod constient sau inconstient, este o alegere. 7. Convingerea ca esti mai bun Momentul in care te crezi mai bun decat cineva sau decat ceva este momentul in care incetezi sa mai inveti. Daca ai impresia ca nu mai ai ce invata, ai dreptate. Deci ce ne aduce fericire? Si de ce o cautam in exterior si nu in interior? Pentru ca e al naibii de infricosator! Ego-ul nostru ne-a convins ca noi suntem separati, ca este o mare lupta “eu contra restului lumii.” Este ca si cu un muschi, de cate ori fortam lucrurile in exterior, ne interim credinta in frica. Solutia e simpla: Schimba ce poti, accepta ce nu poti schimba si fa diferenta dintre cele doua. Sursa: viataverdeviu.ro Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!