Se spune ca atunci stelele cad, oamenii se impiedica. Cand oamenii cad, stele se impiedica. Stelele clipesc. Unele se clatina. Altele cad. Dar cad atat de frumos… Cand oamenii pleaca, stelele inceteaza sa mai straluceasca. Si o fac atat de trist si fara de speranta. Dar cu atat de multa maretie chiar daca stiu ca va fi pentru totdeauna. E floare de cires sa lasi sa plece, e otrava si venin sa traiesti cu vina ca ai lasat sa plece, ca poate ai facut mai multe decat era permis in legea demnitatii iubirii, ca poate nu ai facut nimic din ceea ce era esential in legea injosirii.
Invat sa las sa plece pe cei care nu mai vor sa mai ramana, invat ca iubirea adevarata se intoarce de una singura, umilita, schioapa, diforma si ranita, dar fericita ca a revenit acasa. Jur ca as primi-o daca ar simti ca aici este acasa, casa lui cald si bine. Incerc sa invat ca iubirea nu se va intoarce din mila, pentru ca a inmuiat-o o suferinta rece si fara de culoare, pentru ca au induiosat-o ldeacrimile nedureroase, picate pe campul de lupta din interior, pentru ca in sfarsit a auzit glasurile care o strigau muteste caci erau prea debile ca sa mai aiba puterea sa o faca cu voce tare.
Invat sa cred ca asa nu as primi-o, ca asa i-as spune sa se intoarca de unde a venit. Sa plece daca astfel isi gaseste fericirea, sa plece daca astfel imi aduce nefericirea. Eu invat sa las. Sa plece. Cine vrea. Si sa nu se mai intoarca. Nu o sa mai fie binevenit daca nu se crede venit bine. O sa fie hulit, blamat, alungat cu pietre, cu hotarare si determinare. O sa ferec portile, o sa astup ferestrele, o sa-mi inchid ochii sa nu mai poata sa auda glasul unor alti ochi negri, o sa-mi dresez inima, iar faptele mele or sa joace cantecul vointei mele antrenate. De unde ai plecat o data, nu te mai intorci a doua oara. Nu ca sa fie pentru totdeauna.
Incerc sa am rabdare ca iubirea sa-si dea seama ca a umblat de nebuna, prostita si tampa, printre alte suflete pana cand si-a dat seama ca cel pe care l-a ranit cel mai tare o asteapta cel mai mult. Incerc sa accept ca nu se va mai intoarce niciodata. Nu o va face. O astfel de iubire nu se va intoarce pentru ca nu a fost adevarata. Invat sa accept. Invat sa ma exprim din nou. Invat sa spun “adio” unui suflet oarecare si in timp ce ii soptesc cu resemnare adio, il implor sa nu ma auda niciodata. Invat sa cred ca nu am pierdut totul.
Reinvat demnitatea. Invat sa cred ca am avut-o odata. Invat sa dau crezare celor care uitandu-se cu mila la sufletul meu schinguit, ma mint ca este intreg. Stiu ca o ramana frant pe veci, dar la un moment dat se va aseza pe alte suflete si-n alte palme care il vor face sa se simta nevatamat si viu. Ma incumet asadar sa-ti dau pace si sa nu fac din asta provocarea suprema a vietii mele. Iti las iertarea, iti dau uitarea, imi pastrez unele resturi de amintiri ce imi aduc increderea si certitudinea. Las plecarea sa se duca. Amintirile sa taca.
Pentru o secunda, pentru o eternitate, pentru doua, pentru cand or sa fie pregatite sa vina doar cu ce a fost frumos. Dar tot simt cum ma trec fiori usori si durerosi de frica. Cum sa te vindeci daca asa nu mai poti sa traiesti timpul? Cum sa-ti potolesti dorul de frumos cand te chinuie de moarte tot ce nu a fost asa?
