Permite-i si ai incredere! Lasa-te pe mana ei si ai sa ii vezi roadele. Poate ca la inceput te perpeleste pe toate partile, poate te ridica in zenit si te izbeste cu putere de fundul haurilor proprii, ale mintii, sufletului, vorbelor, trairilor… insa tu CREZI, crezi ca totul e in favoarea ta si lasa durerea sa iti puna stapanire pe toata fiinta care esti: din suflet, carnea si oase. Da voie vietii sa te rascoleasca!
Crezi ca poti renaste din propria cenusa.
CREZI ca moartea ta iluzorie, a intamplarilor ce te pun la pamant, e singura ce te reface mai stralucitor, mai puternic, mai pregatit de a-ti manifesta natura de inger in aceasta lume in care ai venit, o lume numita PAMANT, in care te simti de cele mai multe ori un impostor.
Nimic nu e in van. Nu trec bucuriile ca acelea sunt usor de acceptat, insa crede-ma ca nici busiturile tale de haurile adanci ale prapastiilor, nici ele nu sunt decat un alt cadou. Iti va lua un timp sa le intelegi. E nevoie de ele. Pentru ca sa iti fie Sparta cochilia si a-ti lasa Soarele din tine sa iasa la suprafata; ca perla din interiorul tau sa fie redescoperita de tine si daruita lumii pentru a infrumusetea totul, alaturi de alte frumuseti, ce si ele se regasesc pas cu pas si se creeaza in focul tinut la mic al incercarilor crunte sau mai putin crunte ale vietii.
Insa pentru aceasta e nevoie sa iti fie crapata carcasa ce adaposteste minunea care esti. Si carcasa aceasta, vezi tu, dragul meu, nu se sparge decat la presiunile vietii, la caderile tale, la neputintele tale din care crezi ca nu mai ai cum sa te ridici, sub intemperiile indoielilor si incapacitatii de a-ti mai recunoaste alegerile; si culmea, dupa aceste crize existentiale, te ridici un alt TU, atat de minunat, atat de reinnoit, atat de intinerit in starea ta launtrica aceea de A FI, a-ti DA VOIE SA FII.
Da-ti voie ca ranile sa iti fie vindecate de insasi viata aceasta in care te-ai zamislit, care te-a aruncat in neanturi la care nu te-ai fi gandit, care te-a zguduit si zdruncinat pana ai crezut ca nu iti mai simti carnea si in tine sangele a inghetat sau doar a curs atat de mult din tine incat clipind, cu ultima putere, ai acceptat ca acesta iti este sfarsitul. Insa culmea: Nu! Nu, dragule! Acela a fost REINCEPUTUL tau.
Se intampla crunt de maxim doua ori in viata, insa ai sa simti. E cutremurator cand realizezi cat de tare e stanca asta in care esti facut si cat de tare da viata aceasta in tine, pentru a-ti da forma minune a fiintei care esti si de care ai uitat.
Solutia e sa te lasi pe mana ei, pe mana vietii. Caci ea isi stie procesul, stie de ce ai nevoie. Cat de adanc sa iti striveasca carnea, cat de zdruncinator sa iti darame legile propriei vieti dupa care te calauzesti si crezi ca NUMAI ASA se poate ca altfel mori, ca altfel nu mai esti tu ori ca nu mai e viata ta. DAR NU, strivind ceea ce te caracterizeaza iti da voie sa fii mai mult. Si intelegi, mai apoi.
Procesul poate dura 5 ani, 15, 30, 2 luni… 6 luni sau doar o zi. E crunta moartea ta la care privesti atunci cand inca mai esti in viata, dar simti ca sufletul iti alearga despuiat de corp, de minte, de material. Te simti gol si mic, fara ajutor. Si strigi ca poate Dumnezeu sa te auda si sa iti sopteasca clar in urechi ce sa faci. Dar nu mai e nimeni. Doar tu si ceea ce decizi.
Decide sa te asculti chiar daca te indoiesti. Decide sa iti asumi posibila mega greseala chiar daca habar nu mai ai sa discerni intre ceea ce tu cataloghezi drept bine sau rau.
Elibereaza-te si permite-ti sa fii, permite-I vietii sa fie prin tine!
Si ai incredere fiindca din caderea ta si din torsiunile la care esti supus, pierzandu-ti si ultima gura de aer, ti se pregateste renasterea.
Am fost acolo. Ieri. Am cazut si nu am mai stiut incotro, dar am fost nevoita sa fac asta. Era prea mult.
Si azi trezindu-ma, m-am simtit renascuta. Mai puternica. Mai aproape de adevarul vietii. De cine sunt.
In siguranta.
Si am inteles:
DA VIETII VOIE sa iti dovedeasca ca nu e in van sa AI incredere in ea.
Fiindca daca viata ne da cele mai crunte si nebune lectii, tot ea ne si vindeca.
Se intampla neprogramat. Intr-o zi ca oricare alta, poate chiar intr-o zi in care crezi ca VIATA ITI E PERFECTA. Se intampla brusc si intreaga lume ti se naruie- pentru a recladi o lume noua, careia ii apartii, dar in care ti-e frica sa pasesti, fiindca habar nu ai de cata putere e in tine, OMUL MEU.
Un articol de Alexandra Serban
Sursa: garbo.ro
Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
