Cum sa te redescoperi, sa iti regasesti drumul catre tine

Lipim si dezlipim etichete pe oameni. Tragem pe unii sau pe altii de maneca incercand sa schimbam pareri. Ne consumam energia preocupandu-ne de ceea ce gandesc altii despre noi. Acumulam frustrari, ne incarcam sufletele cu griji inutile si ne alimentam imaginatia cu tot felul de inchipuiri. Ne imbolnavim pentru ca ne stresam prea mult si uitam sa fim fericiti. Datul cu parerea despre orice, oricand, oriunde, incurajat de mass-media devine o a doua fire a omului mic. Prejudecati. Utopii. Dupa ce malaxorul vietii ne framana bine, uneori si cea mai amarata bucatica de paine ti se pare cea mai dulce. Mai ales dupa ce viata ti-a dat jos „ochelarii de cal”, acele aparatoare care nu iti permit sa vezi lateral ceea ce ar trebui: suferintele si nevoile celor de langa noi, frumosul din jurul nostru, binele si intentiile bune, sansele care ni se acorda, oamenii care merg alaturi de noi, natura. Astazi gresesc eu si tu ma ierti. Maine gresesti tu si eu te iert. Poimaine gresim amandoi si altii ne iarta si tot asa. si deasupra tuturor si in noi adie Duhul Sfant in Lumina lina. Ne emotioneaza orice este frumos, o floare, o melodie, un zambet, vocea unui copil, tandretea unui batran, amintirea cuiva drag… Ai adus ceva frumos si bun pe lume? Ai facut pe cineva fericit astazi? Iubesti sau urasti? Actionezi sau esti indiferent? intelegi fara explicatii? Crezi fara sa vezi? Auzi fara cuvinte? Vezi cu ochii inchisi? Simti fara atingeri? Cand te uiti in oglina ce vezi?! Cand viata iti rupe paginile viselor, razi de multimea viselor ce apar dupa. Sufletul nu este limitat la un numar fix de iubiri. Nu ramane intr-o balta de pierzanie. Fiecare om pe care il intalnesc in drumul meu imi este superior prin ceva. De aceea, incerc sa invat cate ceva de la fiecare. si, Doamne, ce minune este viata! Mai ales dupa ce iti tragi sufletul ca ai alergat de tine ca sa te intalnesti cu Tine… Am sa iubesc pana la sfarsitul lumii. Iar sfarsitul lumii e sfarsitul meu. Cand am murit, lumea mea s-a sfarsit. Asadar, se cuvine sa ma preocupe sfarsitul meu, nu sfarsitul lumii. A semnat cineva vreun contract ca traieste 70 sau 80 de ani?! Oricand povestea vietii noastre se poate incheia, brusc sau lin. „Apocalipsele” contemporane sunt in mintea si in inima mea, cand urasc, mint, invidiez, judec, etc. in mine e Raiul, in mine e iadul. in mine e lumina si in mine e intunericul. Asadar, suflet drag, traieste fiecare zi ca si cum ar fi ultima zi din viata ta. Astazi poate fi cea mai frumoasa zi, de tine depinde ce alegi. Fii o candela aprinsa, iar prin pilda propriei vieti fa lumea mai frumoasa in jur. Iarta, iubeste, binecuvinteaza! Esti o minune! Sursa: altarulcredintei

Păcatul este o boală a sufletului

Iată şi a doua dovadă a iertării păcatelor! Iertarea păcatelor este o faptă cu mult mai mare decât vindecarea trupului; cu atât mai mare, cu cât mai mare e sufletul decât trupul. După cum paralizia este o boală a trupului, tot aşa şi păcatul este o boală a sufletului. Dar iertarea păcatelor rămânea necunoscută, deşi era o faptă mai mare, pe când vindecarea sufletului se vedea, deşi era o faptă mai mică. Aşadar, pentru că avea să Se folosească de fapta cea mai mică pentru dovedirea faptei celei mai mari, ca să arate că a lucrat astfel din pricina slăbiciunii lor, pogorându-Se până la slaba lor putere de înţelegere, zice: Ce este mai uşor? A zice: Iertate îţi sunt păcatele tale!, sau a zice: Scoală-te şi umblă!? – Dar pentru ce S-a îndreptat din pricina acelora spre fapta cea mai mică? – Pentru că lucrurile văzute dau dovadă mai puternică decât cele nevăzute. De aceea nu l-a sculat din pat pe slăbănog până ce nu le-a spus: Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului să ierte pe pământ păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta! Cu alte cuvinte, spune aşa: „Mai mare minune este iertarea păcatelor; dar din pricina voastră fac şi minunea cea mai mică, pentru că vouă vi se pare că aceasta este dovada celeilalte”. După cum atunci când a lăudat pe sutaşul care-I spusese: Spune numai cu cuvântul, şi se va tămădui sluga mea, că şi eu spun acestuia: „Du-te!”, şi se duce, şi celuilalt: „Vino”, şi vine. Prin laudele acestea a întărit sufletul sutaşului; şi iarăşi, după cum atunci când a mustrat pe iudeii care Îl învinuiseră pentru sâmbătă, că iarăşi calcă legea, le-a arătat că El are puterea să schimbe legile, tot aşa şi acum, când cărturarii au spus că Se face pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu, le-a făgăduit, mustrându-i şi învinuindu-i, că va face ceea ce poate face numai Dumnezeu; le-a arătat lor cu fapta că nu huleşte, iar nouă ne-a dat o dovadă mai presus de orice îndoială, că are aceeaşi putere ca şi Tatăl. Uitaţi-vă în ce chip vrea să arate că ceea ce este propriu Tatălui Îi este propriu şi Lui! Nu doar că l-a sculat pe slăbănog, ci a spus: Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului să ierte pe pământ păcatele… Prin urmare, grija, străduinţa Lui era aceasta mai ales: să arate că are aceeaşi putere ca şi Tatăl. „Omilii la dreptul Lazăr” – Sf. Ioan Gură de Aur Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
Publicitate

“Daca viata n-are nici un tel, daca ne e data numai pentru a fi traita, ca scop in sine, n-avem pentru ce trai.” – Lev Nicolaevici Tolstoi

In asteptari, oamenii nu mai inteleg notiunea sufletului pereche si ucid in ei toata frumusetea, cautand explicatii logice sau aruncandu-se in tot felul de situatii care, in timp, ii transforma in oameni… complacuti. Destul de complacuti incat sa nu mai lupte pentru ceea ce viseaza, pentru ceea ce isi doresc sau iubesc.

Toti oamenii ar trebui sa invete sa creada in visele lor destul de mult incat acestea sa se contureze pana la implinire. Ar trebui sa invete sa stea de vorba cu ei la o ceasca de adevar. Ori de cate ori au posibilitatea. Sa nu filtreze nimic, doar sa simta. Totul. Asa cum este. Asa cum vine. Pentru a face asta insa e nevoie sa fii dur cu tine, sa nu te menajezi.

Trebuie sa invatam sau sa reinvatam curajul! Ca sa ne regasim pe noi si drumul catre noi. Bineinteles ca vom incerca tot felul. Sa ne amagim, sa ne mintim ca ne merge bine, ca suntem in relatia benefica, ca suntem fericiti, ca suntem iubiti si ca seful actual este mai bun decat celalalt. Unii, vom fugi. Vom fugi de tot.

Stiu. Am fugit de atatea ori de toate, pana cand m-au ajuns din urma si m-am asezat la discutie cu mine. Serios si serioasa. Nu a mers bine de prima data. M-am dus cu zaharelul. M-am complicat si am exagerat. M-am nefericit atat de mult pana cand am devenit o rana deschisa pe care orice o infecta, o durea, o indeparta de orice sentiment omenesc si lumesc. Atunci am stiut ca e momentul oportun, cel mai oportun de a ma aseza din nou la o discutie cu mine. Si a mers. Trebuia, altfel muream de slalom cronic prin viata si sufletul meu.

Publicitate

Asa sunt eu. Am nevoie sa dau tare de tot cu sufletul de pragul vietii ca sa simt totusi ca merit ceva bun. De regula, simt asta doar pentru altii. Mi-am facut o cafea, mi-am asezat cateva valuri peste glezne, m-am intins pe nisip si am meditat. Evident briza, soarele si pasarile au avut un efect benefic asupra mea. M-au ajutat. M-au facut sa realizez ca imi place si mie sa fiu alintata, tratata ca o fiinta umana, iubita, mangaiata, ascultata. Am inchis multe capitole in clipa aceea. Definitiv.

Stiti voi… infectia se scoate brusc, altfel iti intra in sange si mori. Asa ca, am facut disectia direct in minte si suflet si am operat pe cord deschis. A mers. A durut ca naiba, dar traiesc. Si traiesc linistit si frumos. Dovada ca uneori disectiile sunt bune. Rupem din noi pentru noi si pentru cei pe care ii iubim. Cand iubesti, trebuie sa fii sanatos si intreg sufleteste. Pe jumatate, nu daruiesti nimic.

Ma recuperez. Inca sangerez. Intr-o zi insa, voi fi completa. Stiu asta. Pentru ca stiu ca iubirea adevarata exista. Nu e magie. Ea doar exista si merita asteptata!

“Viata omeneasca, ca un munte, are doua coaste: pe une ne suim plini de junie si de nadejde, ajungem pe culmea sa si, in virtutea varstei, mandri de inaltarea la care am ajuns, stam acum un minut; apoi, impinsi de bratul cel puternic al timpului, suntem nevoiti a destinde pe cealalta coasta, care fiind mai repede si mai alunecoasa, iute ne arunca la pamant.” – Gheorghe Asachi


Publicitate


Alte Articole