Image

Cum sa te redescoperi, sa iti regasesti drumul catre tine

Publicat de Patricia Esca pe 13 December 2019 in De Suflet

“Daca viata n-are nici un tel, daca ne e data numai pentru a fi traita, ca scop in sine, n-avem pentru ce trai.” – Lev Nicolaevici Tolstoi

In asteptari, oamenii nu mai inteleg notiunea sufletului pereche si ucid in ei toata frumusetea, cautand explicatii logice sau aruncandu-se in tot felul de situatii care, in timp, ii transforma in oameni… complacuti. Destul de complacuti incat sa nu mai lupte pentru ceea ce viseaza, pentru ceea ce isi doresc sau iubesc.

Toti oamenii ar trebui sa invete sa creada in visele lor destul de mult incat acestea sa se contureze pana la implinire. Ar trebui sa invete sa stea de vorba cu ei la o ceasca de adevar. Ori de cate ori au posibilitatea. Sa nu filtreze nimic, doar sa simta. Totul. Asa cum este. Asa cum vine. Pentru a face asta insa e nevoie sa fii dur cu tine, sa nu te menajezi.

Trebuie sa invatam sau sa reinvatam curajul! Ca sa ne regasim pe noi si drumul catre noi. Bineinteles ca vom incerca tot felul. Sa ne amagim, sa ne mintim ca ne merge bine, ca suntem in relatia benefica, ca suntem fericiti, ca suntem iubiti si ca seful actual este mai bun decat celalalt. Unii, vom fugi. Vom fugi de tot.

Stiu. Am fugit de atatea ori de toate, pana cand m-au ajuns din urma si m-am asezat la discutie cu mine. Serios si serioasa. Nu a mers bine de prima data. M-am dus cu zaharelul. M-am complicat si am exagerat. M-am nefericit atat de mult pana cand am devenit o rana deschisa pe care orice o infecta, o durea, o indeparta de orice sentiment omenesc si lumesc. Atunci am stiut ca e momentul oportun, cel mai oportun de a ma aseza din nou la o discutie cu mine. Si a mers. Trebuia, altfel muream de slalom cronic prin viata si sufletul meu.

Asa sunt eu. Am nevoie sa dau tare de tot cu sufletul de pragul vietii ca sa simt totusi ca merit ceva bun. De regula, simt asta doar pentru altii. Mi-am facut o cafea, mi-am asezat cateva valuri peste glezne, m-am intins pe nisip si am meditat. Evident briza, soarele si pasarile au avut un efect benefic asupra mea. M-au ajutat. M-au facut sa realizez ca imi place si mie sa fiu alintata, tratata ca o fiinta umana, iubita, mangaiata, ascultata. Am inchis multe capitole in clipa aceea. Definitiv.

Stiti voi… infectia se scoate brusc, altfel iti intra in sange si mori. Asa ca, am facut disectia direct in minte si suflet si am operat pe cord deschis. A mers. A durut ca naiba, dar traiesc. Si traiesc linistit si frumos. Dovada ca uneori disectiile sunt bune. Rupem din noi pentru noi si pentru cei pe care ii iubim. Cand iubesti, trebuie sa fii sanatos si intreg sufleteste. Pe jumatate, nu daruiesti nimic.

Ma recuperez. Inca sangerez. Intr-o zi insa, voi fi completa. Stiu asta. Pentru ca stiu ca iubirea adevarata exista. Nu e magie. Ea doar exista si merita asteptata!

“Viata omeneasca, ca un munte, are doua coaste: pe une ne suim plini de junie si de nadejde, ajungem pe culmea sa si, in virtutea varstei, mandri de inaltarea la care am ajuns, stam acum un minut; apoi, impinsi de bratul cel puternic al timpului, suntem nevoiti a destinde pe cealalta coasta, care fiind mai repede si mai alunecoasa, iute ne arunca la pamant.” – Gheorghe Asachi

Distribuie pe Whatsapp Distribuie pe Facebook Distribuie pe Telefon

Despre Patricia Esca

Ne bucuram sa o avem in echipa noastra pe Patricia, o profesionista desavarsita care a adus siteului revistasufletului.net un plus de valoare. Se ocupa de editat si publicat articole inca din 2010, in tot acest timp acumuland experienta pe care astazi o imparte cu noi toti!