Cum trăiește sufletul după moarte? Este o întrebarea este foarte interesantă. Există multe literaturi diferite, care descriu că, conștiința umană nu dispare odată cu lipsa e viață a corpului. Există multe fapte care demonstrează că, conștiința (sau sufletul) poate comunica cu lumea exterioară atunci când o persoană a plecat din această lume.
Filozof religios, politolog, ateist, care s-a convertit apoi la creștinism și, după un timp, a devenit preot, Serghei Bulgakov a scris:
„Muntele dovezilor religioase acoperă complet dealul scepticismului”.
Acum nu vom da dovezi despre existența sufletului. Din punct de vedere creștin, acesta este unul dintre adevărurile credinței.
Deci, ce se întâmplă cu o persoană când sufletul părăsește corpul?
În momentul în care sufletul părăsește corpul, personalitatea persoanei rămâne întreagă și de neclintit. Aceasta poate conștientiza tot ceea ce s-a întâmplat în viața pământească.
Celebrul filozof al secolului al XIX-lea, Vladimir S., într-una din lucrările sale a descris cazul unui om îneca. A fost scos, resuscitat, readus la viață. Fiind un om glumeț de fel, s-a schimbat foarte mult de atunci. A devenit serios, atent, a ridicat deseori întrebări despre sensul vieții. Toată lumea a înțeles: omul aproape că a murit.
La un moment dat a spus că în acele două-trei minute în care a stat înecat, a reușit să revadă întreaga sa viață, din copilărie până în acel moment. Mai mult, această amintire despre viață nu s-a derulat repede. Se derula de parcă acesta o trăia din nou în ritmul obișnuit.
Și a văzut clar că viața, care părea să fie în plină desfășurare, putea fi scurtată într-o clipă. Acest incident l-a făcut, de asemenea, să înțeleagă că există o continuare a vieții pământești.
Ce se întâmplă cu sufletul după trupul moarte? Călugărului Macarie din Alexandria i s-a dat o revelație despre starea sufletească a vieții de dincolo. Se pare că sufletul după moarte în primele două sau trei zile nu se poate rupe încă de pe această lume.
Bineînțeles, acesta este atașat de corp, de rude și de acele locuri pe care persoana decedată le vizita deseori. Apoi sufletul merge înaintea lui Dumnezeu pentru închinare.
În următoarele șase zile, sufletul merge să cunoască ceea ce se numește „paradis” sau „Împărăția lui Dumnezeu” sau „cer”. Acesta vede toată această frumusețe care lovește conștiința umană. El îi vede pe sfinți, și simte fericirea trăită de toți cei care locuiesc în paradis.
În a noua zi, sufletul vine din nou înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu trimite sufletul să se familiarizeze cu o altă sferă a vieții – cea a iadului.
Este interesant faptul că, dacă unei persoane i se dau șase zile pentru a cunoaște Raiul, atunci să cunoască Iadul – primește chiar și treizeci.
După cum scrie Theophan Recluse, tot ceea ce o persoană vede în jurul său în iad nu apare ca un rău, ci ca o ispită. Sufletul aici pare a fi momit, ca pe un pește.
Există un concept de „nesimțire pietrificată”, care vine imperceptibil, treptat … Când, chiar și în momentele nesemnificative din viața noastră, începem să acționăm împotriva conștiinței noastre.
Apostolul Pavel enumeră o serie de păcate nenaturale pentru care, în lumea modernă, nu numai că nu există pedepse. Pentru mulți, acestea au devenit ceva normal. Oamenii le comit, dar conștiința lor este tăcută. Apostolul Pavel îi numește „oameni cu conștiința arsă”.
Antonie cel Mare spune că, dacă o persoană pe pământ trăiește într-un mod creștin, atunci în viața sa ulterioară sufletul se unește cu Dumnezeu. Dacă sufletul trăiește contrar conștiinței, încălcând poruncile lui Dumnezeu, atunci se unește cu demonii chinuitori. Pentru că răul se conectează cu mai rău.
Se pare că tot ceea ce se numește păcat, patimi (suferință) înseamnă chin. Toate acele pasiuni care sunt ascunse de trup în viața pământească, care pot fi cumva ascunse, nu pot fi ascunse în niciun fel în viața de apoi. Acolo este un regat al luminii. Fără colțuri întunecate. Iar pasiunile încep să se manifeste de o mie de ori mai puternic. Invidia, ura, furia, judecata… Iar aici, într-adevăr, începe iadul.
În a patruzecea zi, sufletul vine din nou înaintea lui Dumnezeu. Acum îi este decis locul pe care îl merită, unde va rămâne până la a doua venire a Domnului. Ce balanță se înclină mai mult? Spre Rai sau spre iad?
Contactul cu lumea iadului (demonică, infernală, diavolească) în lumea Bisericească se numește în mod tradițional trecerea prin încercări.
Rețineți că tâlharul nu a făcut nimic bun în viața sa. Și dintr-o dată el aude de la Hristos:
„Astăzi vei fi cu mine în Rai”.
Nu peste patruzeci de zile, ci astăzi. Ar trebui să presupunem că, făcând acest lucru, Hristos a arătat că o persoană care se căiește sincer, se smerește sincer, se vede sincer nevrednic de Împărăția lui Dumnezeu, este mântuită fără a experimenta o stare de încercare.
Probabil că te întrebi: se poate realiza acest lucru? După ce a trăit o viață păcătoasă, să se pocăiască și să se unească cu Dumnezeu și nu cu demonii chinuitori?
Însă deja este târziu. Examenul s-a terminat. Se zice că pe un prieten îl cunoști cel mai bine la necaz, nu când stai la masă cu el. În timpul vieții tale, ai libertatea să alegi vocea conștiinței sau vocea opusă acesteia.
Omul face voia lui, Dumnezeu i-a oferit liberul arbitru. Aici arăți cine ești. Și când atât cerul, cât și iadul ți se deschid, atunci este prea târziu să alegi. S-a terminat!
Aceasta este măreția vieții pământești. Aici o persoană este absolut liberă în alegerea sa morală – alegerea binelui sau a răului. Când sufletul său a părăsit trupul, faptele făcute dea lungul vieții au ales deja unde va merge!
