Ce inseamna sa iubesti…? “Exista intotdeauna ceva de iubit. Si daca nu ai invatat asta, inseamna ca nu ai invatat nimic.” – Lorraine Hansberry

De ce oamenii simt nevoia să-şi posede semenii? De ce „te posed” este împachetat într-un ambalaj frumos colorat pe care scrie „te iubesc”? Posesivitatea este strâns legată de ignoranţă. Iată în ce fel. Ce faci atunci când încerci să posezi o altă persoană? Ce faci când încerci să pui stăpânire pe partenerul sau partenera ta? Te agăţi de ea. Nu-ţi place ce citeşti, nu-i aşa? Aceasta e realitatea. Te agăţi de celălalt, încerci să-l transformi într-un bun personal, deoarece nu ştii cine eşti. Dacă ai şti ce comori deţii înlăuntrul tău, nici prin cap nu ţi-ar trece să încerci să posezi, să controlezi sau să domini o altă persoană. Dar tu nu ştii cine eşti. Crezi că eşti un biet cerşetor care s-a trezit peste noapte cu ceva valoros. De acest ceva ţii cu dinţii. A devenit posesia ta. Nu îi mai dai drumul. Te agăţi cu disperare deoarece relaţia aceasta te face să te simţi un pic mai bine. Aceasta este iubirea, în opinia ta. Totul este, evident, o iluzie. Iubirea nu ia ostatici. Nu leagă oamenii de piciorul scaunului, şoptindu-le: „Eşti atât de important pentru mine. Te preţuiesc atât de mult.” A iubi înseamnă a dărui. Când iubeşti îi oferi celuilalt ceea ce ai tu mai bun. Nu îi oferi ceea ce nu ai. Îi oferi ceea ce ai. Ceea ce s-ar putea dovedi satisfăcător pentru el/ea. Sau nu. Asta este o altă problemă. Important este că atunci când iubeşti cu adevărat, oferi ceea ce ai de oferit şi nu ceri nimic în schimb. Desigur, primeşti dacă ţi se oferă. Ar fi o nebunie să refuzi. Dar nu pretinzi. Iubirea nu obligă pe nimeni să facă nimic. În acest sens iubirea este libertate. Acesta e un criteriu cristalin după care poţi şti dacă iubeşti sau nu pe cineva. Dacă iubeşti o persoană îi respecţi libertatea. Mai mult decât atât. Dacă poţi o ajuţi să-şi extindă libertatea. Hrănită cu iubirea ta, iubita ta devine o persoană din ce în ce mai liberă. Ea se extinde în mai multe direcţii, îşi revelează aspecte noi ale personalităţii, învaţă să-şi protejeze adecvat vulnerabilităţile, transformă ceea ce este grosier. Tu nu iubeşti pentru că ai nevoie de celălalt. Nu eşti un cerşetor. Eşti un împărat! Nu se pune problema să iei ceva, ci să dăruieşti ceva. Repet: poate că şi celălalt are ceva să-ţi dăruiască. Doi oameni care îşi oferă reciproc ceva din bucuria, calităţile, energia sau timpul lor, fără să ceară nimic în schimb. Orice altceva nu este o relaţie de iubire reală. Este întâlnirea a doi cerşetori, care din când în când poate mai dau câte ceva şi gratuit. Cât de numeroase sunt relaţiile împărăteşti? Relaţiile care să nu fie subtil infiltrate de demonii posesivităţii, geloziei sau controlului sunt puţine. Poate te revoltă afirmaţia aceasta. Cumva te include şi pe tine. Dar tu ai o relaţie armonioasă. Soţia îţi este credincioasă. Soţul tău îţi este fidel. Nu te hazarda. Demonii stau multă vreme ascunşi prin văgăunile inconştientului, aşteptând o situaţie favorabilă. Ipoteza mea este aceasta: dacă nu te-ai confruntat cu nici o situaţie în care partenerul tău să fie atras de altcineva, sunt aproape sigur că nu ţi-ai depăşit posesivitatea. Spun „aproape” deoarece există şi probabilitatea să fii un sfânt, situiaţie în care mi-ar plăcea să te întâlnesc şi să pun mâna pe tine. Mai există un criteriu după care poţi recunoaşte iubirea reală. Iubirea reală nu conduce niciodată la suferinţă. Nu ai cum să suferi „din iubire”. Iubirea reala nu presupune niciodată suferinţă. Doar fericire. Când iubeşti cu adevărat te reverşi. Dai pe dinafară. Eşti plin cu energia iubirii şi o împărtăşeşti cu cineva. Este foarte simplu. Iubirea a apărut în tine şi de la tine curge spre altcineva. De aceea nu ceri nimic în schimb. De aceea nu există posesivitate. Dacă cel spre care curge iubirea ta o respinge, asta nu reprezintă nici un fel de problemă pentru tine. Nu apare nici o suferinţă. O orientezi spre altcineva (nu neapărat o persoană). Eşti exact ca o apă curgătoare în calea căreia a apărut un obstacol. Vei înceta să curgi? Nici pomeneală, o să virezi puţin la stânga sau la dreapta şi asta-i tot. Vei continua să curgi. În acest punct vreau neapărat să fac o menţiune. Există oameni a căror iubire a fost respinsă şi care au hotărât să nu mai curgă. Unii s-au retras în mănăstiri, închipuidu-şi că dacă n-au putut iubi un alt om, îl vor putea iubi pe Dumnezeu. Alţii s-au retras în ei înşişi. Ei au încercat sau încearcă sa blocheze iubirea. Dar iubirea care nu se exprimă naşte monştri interiori! Energia care nu-şi urmează cursul natural se transformă în contrariul ei. O apă a cărei curgere este blocată ştii ce devine? O mlaştină. Nu cred că ţi-ar plăcea să conţii o mlaştină în interiorul tău. Dar te-ai analizat suficient ca sa fii sigur de asta? Iubirea care conduce la suferinţă nu este reală. Este ireală! Este o iubire iluzorie. Tu suferi acum (el te-a părăsit) şi eşti convinsă că l-ai iubit. Draga mea, nu l-ai iubit. Doar ţi-ai imaginat asta! E unul din cele mai frumoase lucruri pe care oamenii şi-l pot imagina. Şi oamenii nu ezită deloc. Dacă l-ai fi iubit, acum ai fi preocupată să-i fie bine acolo unde s-a dus, să fie satisfăcut de alegerea lui. Dacă a început o altă relaţie, dorinţa ta ar fi ca el sa fie fericit. Iubirii adevărate îi pasă de bucuria celuilalt. Iubirii iluzorii îi pasă de Eu. Reţine acest criteriu: dacă iubirea ta te-a condus la suferinţă, a fost o iubire în mare parte imaginată. Iubirea creează libertate şi bucurie. Dacă simţi că ai eşuat în dragoste, te rog, nu acuza iubirea de asta. Fii cât de lucid poţi şi vezi care este responsabilitatea ta. Poate ai avut anumite aşteptări. Anumite pretenţii. Cereri pe care nu le-ai exprimat niciodată. Dorinţe de care nici tu nu erai conştient. Toate acestea îţi aparţin. Nu au nici o legătură cu iubirea. Îţi aminteşti? Iubirea este dăruire, împărtăşire. În iubire nu există victime. Victimile există doar în luptă. Dacă stai acum şi plângi, acesta nu e semnul ca ai iubit. Este semnul că ai pierdut lupta. Ţi se pare că nu am nici un fel de milă faţă de tine? Intr-un fel, ai dreptate. Nu am nici un fel de milă pentru iluziile tale. Este ca şi cum ai fi dormit, iar eu îţi arunc puţină apă rece pe faţă. Trezeşte-te la realitate! Dacă vei continua să visezi că iubeşti, nu vei experimenta niciodată iubirea reală. Dacă el a plecat sau dacă ea te-a abandont, aceasta nu arată decât că ei aveau nevoie de altceva. Ceea ce tu aveai de oferit nu era exact ceea ce căutau. De ce să fii supărat pentru asta? Te superi pe cineva care caută o anumită adresă şi nimereşte din greşeală la tine? Şi dacă tot a venit şi aţi petrecut puţin timp împreună, cauţi să îl reţii cu forţa? Şi pe urmă numeşti asta „iubire”? Iubirea nu este posesivă şi nici calculată. „Poate va rămâne dacă îi promit cutare sau îi ofer cutare lucru”. Îţi spun: este mai bine să nu rămână! Dacă el rămâne pentru că tu îi oferi ceva la schimb, el nu rămâne pentru tine, ci pentru acel ceva. Relaţia voastră poate fi studiată la Ştiinţe Economice. Pentru aşa ceva trebuie plătit impozit la stat. Dacă ai chiar acum o relaţie şi spui „te iubesc”, te invit să te observi foarte atent. Pentru că acest sublim „te iubesc” poate să conţină următorii 2 viruşi: Îţi aparţin. Sunt al tău. Îmi aparţii. Te posed. Dacă acesta e cazul tău, ai nevoie urgentă de medicamente. Aceste medicamente eu le-am strâns sub numele de conştientizare. Afla de ce vrei să devii proprietatea cuiva sau de ce vrei să posezi pe cineva. Ce te nemulţumeşte în asemenea măsura la tine însuţi? În mod clar nu te simţi fericit şi împlinit cu tine însuţi şi ai nevoie de cineva care să-ţi distragă atenţia de la fiinţa ta. Te temi să stai faţă în faţă cu tine însuţi. Te refugiezi într-o relaţie pe care lipeşti eticheta nobilă a iubirii. O fiinţă care se lasă posedată devine un obiect. Posesivitatea este o expresie a fricii, iar frica se naşte din ignoranţă. Când te simţi împlinit şi fericit, tu iubeşti în mod natural, în acelaşi fel în care respiri. Iubirea este un fel de respiraţie a sufletului tău liber. Nu ai reuşi decât să fii penibil spunând: „Plecaţi de aici. Acesta este aerul meu.” în acelaşi fel eşti penibil crezând că celălalt îţi aparţine şi că tu nu poţi supravieţui fără el. Poţi trăi şi încă foarte bine, dacă ai suficientă răbdare pentru a-ţi identifica şi transforma posesivitatea. Nu, nu am greşit. Posesivitatea poate fi transformată. Un mare posesiv este, pe invers, un mare iubitor. A poseda se polarizează cu a dărui. A şti să realizezi această transformare este una din cele mai înalte capacităţi umane. Dacă trăieşti posesivitatea până la capăt, fără să o negi sau să o reprimi, ea începe să se transforme. Energia ei începe să urce, înăuntrul fiinţei tale. Nu va deveni imediat iubire, adică nu va urca instantaneu la etajul afectiv. Se poate opri un etaj mai jos, în zona bunei dispoziţii. „Doamne, oare aş fi putut fi mai prost decât atât?” Te amuzi pe seama ta. Libertatea ta a crescut. Dacă ai ajuns să râzi de propria ta prostie, ai făcut un salt extraordinar. Aceste lucruri par simple când le citeşti într-o carte. La treabă cu tine! Posesivitatea şi sora ei, gelozia, paralizează iubirea. Ocupă-te puţin de ele! A te duce la mănăstire este foarte simplu. Nu te costă decât trenul. Dar a iubi şi a nu fi posesiv, a iubi şi a nu fi gelos, aceasta este o realizare splendidă. Adrian Nuta – Inchisorile invizibile Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
Publicitate

“Ca un om sa iubeasca pe altul este, probabil, cea mai grea sarcina care ne-a putut fi incredintata. Este sarcina suprema, examentul final, opera pentru care toate celelalte reprezinta doar un preludiu. Iubirea este un imbold pentru a te desavarsi, a deveni cineva, a te transforma tu insuti intr-o lume de dragul persoanei iubite.” – Rainer Maria Rilke

“Eu privesc acum in urma, in viata mea si ma intreb daca am iubit vreodata, daca am iubit pe cineva? In anumite momente mi s-a parut ca iubeam, dar acum nu mai sunt asa de sigura, fiindca nu stiu ce inseamna sa iubesti”, mi-a marturisit o femeie, a carei principala problema este aceea ca nu se simte fericita.

Atunci cand nu te simti bine cu tine si in pielea ta nu te simti nici fericit si poti percepe, intr-adevar, ca nu iubesti. Poti privi in propria ta viata si in propriile sentimente, in inima ta si in mintea ta ca si cum ai vedea un peisaj de la fereastra confuziei: totul ti se pare deranjat, totul ti se pare nefiresc si ciudat atunci cand vezi lumea dintr-o stare de absenta a bucuriei. Nu poti vedea nici macar iubirea pe care ai simtit-o candva, o negi, o dai uitarii si n-o mai intelegi in clipa in care privesti iubirea dintr-o stare de lipsa a iubirii. Ce este, de fapt, iubirea?

Poate ca iubirea este doar starea de a fi bun cu tine insuti. Poate ca iubirea este doar dispozitia launtrica de a vedea lumea si pe tine insuti cu ingaduinta, cu toleranta, cu intelegere si cu intelepciune. Poate ca iubirea este in natura, in existenta atata vreme cat cineva vrea sa o simta, sa o vada, sa o traiasca si sa se raporteze la ea. Dincolo de emotia de dragoste, dincolo de tulburatoarea pasiune sau de inocenta sentimentului de iubire pentru un copil, pentru o floare sau pentru un prieten, iubirea ar putea imbraca un aspect de intelegere si de impacare cu noi insine.

Sentimentul launtric de bine ar putea fi indicatorul si, in acelasi timp, solul perceptiei ca iubirea exista. Tristetea noastra de moment nu poate percepe iubirea. Invidia, ura, intoleranta, judecata, critica, diferite manifestari ale Egoului omenesc ne intrerup accesul catre iubire si, in acelasi timp, capa­citatea de a percepe existenta ei. Iubirea ar putea fi ca un ocean: intotdeauna si pentru totdeauna prezent, existent, asezat in acelasi loc, dar noi am putea avea cunoasterea si perceptia existentei lui atunci cand alegem, decidem si dorim sa-l vedem. A iubi ar putea fi o alegere si, probabil ca asa si este: o alegere constienta.

Publicitate

Cand nu percepem iubirea si pare ca lasam in timp, in urma noastra semne de intrebare de tipul “oare eu am iubit pe cineva” ar putea fi un semnal ca ne indepartam de ocean, ca am avut alegeri prea omenesti, ca am judecat prea mult si, poate, am ales sa observam lumea noastra, partanerii de viata, pe noi insine, intamplarile, evenimentele si ceea ce ne inconjoara firesc dintr-un unghi negativ. De la fereastra existentei inchise in rutina si-n judecata pana si binele pare rau, si frumosul ne pare urat, si sentimentele sfinte pe care le-am trait sfarsesc in negare si-n inexistenta.

Starea de rau interior devine, astfel, o stare care semnaleaza absenta iubirii, dar nu o absenta definitiva, nu o incapacitate totala de a iubi, ci o expresie a alegerii noastre de a gandi negativ. Oricand putem alege diferit. Oricand putem alege sa iesim dintr-o stare in care nu mai suntem constienti de prezenta iubirii sau de faptul ca am simtit-o ca pe bucuria fantastica de a fi impreuna cu un alt om, de a mangaia si a fi mangaiati sau intr-o mie de alte forme. Starea noastra de rau launtric ne poate face sa simtim ca nu iubim si n-am iubit niciodata.

Asta, insa, nu-i o tragedie, nu-i un dat, asta se poate schimba. Incetul cu incetul putem alege sa pri­vim o raza de soare in loc de mii de palcuri de nori. Alegerea constanta de a vedea partea buna a vietii ne reconecteaza cu sentimentul de iubire din noi insine, iar aceasta reconectare ne ajuta sa vibram in ritmurile inimii care poate iubi. Putem sa-i gasim iubirii mii de definitii, dar nu definitiile ne ajuta sa percepem ca iubim.

Fiecare gand frumos, fiecare act de blandete, de bunatate, fiecare moment in care alegem sa observam pulsatiile vietii ne duce mai aproape de iubire. Depinde de noi daca intr-o zi vom spune ca am iubit si vom spera ca mai putem iubi sau daca ne scufundam in deprimare si credem ca nu exista iubire, nici vreo cale catre ea. Drumul catre iubire sta in alegerea noastra de fiecare clipa, asta-i ideea.

Maria Timuc

Ce ai mai adauga la acest articol? Scrie-ne parerea ta in comentariile de mai jos! Aici invatam impreuna despre viata! Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare articole de la noi, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!

Publicitate
Alte Articole
De Suflet
1.Traim ca si cum n-am fi muritori iar atunci cand murim ne dam seama ca am uitat sa traim. 2. Uitam sa pretuim timpul care ni s-a dat alaturi de cei dragi ca si cum ar fi nesfarsit. 3. Banii n-aduc fericirea (stiu ca e banal, dar cati oare urmam acest sfat?). 4. Goana continua dupa fericire s-ar putea sa fie chiar motivul pentru care nu reusim sa fim fericiti. 5. Tot ce conteaza si a contat vreodata se intampla AICI si ACUM. 6. Atunci cand incerci sa-i faci pe toti celilalti fericiti te pierzi pe tine insuti. 7. Perfectionismul e autoflagelare. 8. Uitam cat de mult conteaza cuvintele intr-o lume in care nimeni nu poate citi ganduri. 9. Mai importanta decat ceea ce ni se intampla in viata este reactia noastra la ceea ce s-a intaplat. 10. Traim ca si cum viata noastra ar fi o poveste scrisa de un autor necunoscut.

10 obiceiuri care te impiedica sa fii fericit

1. Acuzi pe altii 2.Gasesti scuze 3. Simti mereu nevoia sa te justifici 4. Te plangi de tot ce ti se intampla in viata, chiar si de cele mai mici amanunte 5. Te victimizezi 6. Esti sceptic pana la incapatanare 7. Iti plangi de mila 8. Pui pret mai mult pe ceea ce cred altii decat pe ceea ce crezi tu 9. Lasi lucrurile pe mai tarziu (uneori chiar pe niciodata) 10. Renunti prea usor
Baza oricărei încercări de auto-transformare este conștientizarea mereu crescândă a realității, împreună cu pierderea iluziilor.” Erich Fromm
De ceva vreme, mă bântuie tot mai des sentimentul că trăim într-o lume rea, în care aproape totul este corupt și lipsit de sens. În spatele tuturor lucrurilor și fenomenelor cu care vin în contact descopăr interese ale unora și altora, care numai binele nu ni-l vor. Orice știre pe care o citesc, orice lucru pe care vreau să-l cumpăr, orice mâncare care îmi face cu ochiul – toate vin la pachet cu conștientizări din gama lui ”nimic nu este ceea ce pare a fi”, astfel încât ajung să cred tot mai des că nu există colțișor sub soare care să nu fi fost atins de germenii distrugerii. Mai mult, la o analiză atentă, constat că lumea nu a fost nicicând un loc prietenos, că minciuna și răutatea au fost ingredientele principale ale istoriei și că da, poate că astăzi trăim o criză fără precedent, dar nici cu înaintașii noștri nu mi-e rușine. Toți se văitau, care mai de care, că ”așa ceva nu se mai poate”, că ”niciodată omenirea nu a ajuns la un grad atât de înaintat de decădere” și, cu toate acestea, lumea a continuat să decadă, iar faptele atestă că mereu se poate și mai rău. Însă, în pofida acestor observații de bun simț, în lume continuă să existe oameni care nu și-au pierdut speranța, care descoperă progrese acolo unde alții văd numai putregai, care mai au resurse pentru a fi fericiți. Care să fie secretul lor? Unii chiar nu-și dau seama. De regulă, oamenii foarte tineri, care nu au dat piept cu vicisitudinile vieții, consideră în mod natural că viața e frumoasă. Ei sunt plini de energie și avânt și cred că pot schimba lumea. Unii dintre ei reușesc, măcar pe bucățica lor. Pentru marea majoritate însă, vine o vreme când își pun problema așa cum v-am spus-o la început și, negăsind nicio speranță, se resemnează și se acresc. Nu vreau să cred că asta e singura cale. De altfel, nici nu e calea reală. Dezamăgirea presupune să te fi amăgit mai întâi. Dar ce ne rămâne după? Frumusețea care vine din interior. Fericirea care vine pe calea alegerii. Dezvoltarea a ceea ce găsim în noi înșine. A trăi lucid. A face încă un bine, unul mic, cu speranța că undeva, acolo sus, Cineva veghează. Cred că Adevăratul Bine nu se opune cu răul, cred că binele care se opune cu răul alege calea cea mai grea pentru a-l învinge. Adevăratul Bine este mai presus de orice pereche de contrarii și ține de un rost superior care ne scapă, deocamdată. Lumea în care trăim are caracteristicile despre care am vorbit. Dacă am fi fost mai buni, am fi trăit în altă parte. Fiecare dintre noi are exact ceea ce merită. Asta nu înseamnă că nu avem puterea de a schimba ceva, chiar dimpotrivă. Însă singura transformare față de care putem fi siguri este a noastră înșine. Eșecul repetat al tuturor orânduirilor prin care omenirea a trecut până acum, chiar dacă fiecare se baza pe o ideologie plină de bune intenții, dovedește un singur lucru: nu lumea din afară trebuie să se schimbe pentru ca să avem o viață mai bună, ci cea din noi înșine. Câtă vreme natura umană va fi dominată de lăcomie și egoism, oricâte eforturi am face, tot vom fi orbiți de putere odată ajunși în vârf. Câtă vreme nu ne vom lăsa ghidați de legile universului, ne vom lovi mereu și mereu de limitele intereselor noastre meschine. Până când nu vom înțelege că nu noi inventăm aceste legi, ci doar le descoperim, până când nu vom învăța să le utilizăm în mod sănătos în folosul nostru, vom ajunge mereu în același punct, neputincioși și bolnavi. Însă cei care pot să facă toate acestea, cei care renunță la tot ceea ce este mic și impur în ei înșiși, cei care aleg să se alinieze cu Universul, reușesc să-și creeze raiul pe pământ. Și, cu cât mai mulți vom înțelege aceasta, cu atât mai frumoasă lumea noastră va fi. Îndrăznesc să sper că așa ceva nu e imposibil, de-aia vă spun și vouă, să vă reamintesc 🙂