Motto: “Bunătatea este limbajul pe care surdul îl poate auzi şi orbul îl poate vedea” (Mark Twain)
Bunătatea este, în sine, o caracteristică a oamenilor de caracter. Este o atitudine specific umană, cu origini metafizice, din ce în ce mai rar întânită în societatea actuală. Acum, grăbiţi să ardă etape în evoluţia lor spre nicăieri, oamenii nu mai au timp să se aplece asupra nevoilor şi nevoinţelor altora. Să fii bun cere efort şi înţelegere; să fii rău nu cere nimic, nici măcar să gândeşti: dai curs pornirilor primitive din tine şi răul este gata făcut.
Prin urmare, bunătăţii i se opune răutatea, o atitudine instinctuală primară universal răspândită. Prima răutate atestată în istoria omenirii a fost crima, prin fratricidul comis de Cain împotriva fratelui său Abel. La baza primei crime a stat invidia, determinată de faptul că Dumnezeu a preferat jerfa adusă Lui de Abel, celei aduse de fratele său, iar Cain a interpretat în sinea lui că respingerea s-a datorat calităţii jertfei; în realitate, caracterul rău al lui Cain l-a determinat pe Dumnezeu să-i refuze ofranda. O pildă inspirată despre cum oamenii buni plac tuturor, iar cei răi, nimănui.
Există o întreagă serie de defecte asociate răutăţii: invidia, ura, orgoliul, egoismul, zgârcenia, dispreţul şi altele atrase de răutate, toate întâlnite la firile extrem de primitive şi de involuate, mai ales spiritual. Oamenii răi nu trăiesc decât pentru ei şi nu vor să bucure pe nimeni. A bucura pe cineva le este o noţiune complet străină şi de neînţeles. Iar sursa acestei răutăţi este spiritul răului pe care nu vreau nici să-l amintesc aici, nici să-i acord vreun credit. Căci aici mi-am propus să vă vorbesc despre bunătate, aşa cum se cuvine acestei săptămâni unice ca semnificaţie în istoria omenirii.
Bunătatea derivă din iubirea nemărginită cu care Dumnezeu a creat lumea, prin urmare, originea ei este divină. Bunătăţii îi sunt asociate calităţi fără de care aceasta n-ar fi completă: mila, compasiunea, înţelegerea, bunăvoinţa, toleranţa, blândeţea, dărnicia, admiraţia fiind numai cele mai semnificative. A fi un om bun, înseamnă să fi stat şi să fi gândit la rosturile tale pe pământ şi să fii convins să practici bunătatea şi binele în mod necondiţionat. Bunătatea îl îmbogăţeşte pe omul bun, îi dă un sens în viaţă, îi leagă evenimentele unul de altul în mod armonios. Bunătatea te echilibrează şi te înnobilează. Bunătatea îţi ordonează scopurile în viaţă, simplificându-ţi comunicarea cu ceilalţi. Bunătatea îţi conferă stilul de viaţă propriu.
Deşi la naştere caracterul fiecăruia este o pagină albă, modelele urmate ne formează atitudinea. Educaţia are o mare importanţă, poveştile ascultate în copilărie fiind pline de morală şi eroi civilizatori care triumfă înaintea feţelor răului. Întâmplările din viaţă definitivează restul, pe unii încercările nenumărate îmbunându-i, considerând că ele le sunt date spre desăvârşire. Pe alţii, încercările îi înrăiesc, neînţelegând nimic din ceea ce trăiesc. “De ce să fac bine, mie îmi face cineva bine?
De ce să dau degeaba, mie mi-a dat cineva ceva? De ce să dau altuia şi să aibă şanse mai mari decât mine?” Iar aceştia sunt numai egoiştii care nu sunt printre cei mai răi! Ce să mai spui despre răutăcioşi, învidioşi, orgolioşi care ajung să se bucure de răul altora şi care nu vor înţelege niciodată că, dăruind, dobândeşti? Deşi nu se poate spune că este mai uşor să fii bun, decât rău, din fericire există oameni care se pun în slujba binelui şi a bunătăţii, indiferent de eforturi, echilibrând balanţa lumii.
Există bunătate şi răutate; există bine şi rău; există fapte bune şi păcate, calităţi şi defecte, lumină şi întuneric, adevăr şi minciună, viaţă şi moarte. Simplificând, există viaţă şi moarte! Iar noi nu avem de făcut altceva decât să alegem de care parte ne situăm.
Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
