A fost odata un taietor de piatra care era nemultumit de el insusi si de pozitia sa sociala.Intr-o zi a trecut pe langa casa unui negustor bogat.
Prin poarta intredeschisa el zari multe posesiuni rafinate si multi vizitatori importanti. “Cat de puternic trebuie sa fie negustorul acela!”, gandi taietorul de piatra. Deveni invidios si isi dori sa fie ca acest comerciant.
Spre suprinderea sa, el a devenit brusc negustor. Se bucura de luxul si puterea pe care niciodata nu si-a imaginat-o. Era detestat si invidiat de cei care erau mai putini bogati ca el. Dupa un timp, in oras aparu un inalt functionar care era purtat de catre soldati pe umeri, iar oamenii i se inchinau cand treceau prin fata lor. “Cat de puternic trebuie sa fie acest inalt functionar! As vrea sa fiu si eu asa! gandi el.
Apoi, el a devenit un inalt functionar care era purtat de catre soldati pe umerii lor, iar oamenii infricosati se aplecau in fata sa. Era o zi de primavara atunci cand inaltul functionar incepu sa se simta inconfortabil din cauza arsitei. A privit catre soare. Soarele stralucea mandru pe cer nestingherit de nimeni. “Cat de puternic trebuie sa fie soarele. As vrea sa fiu soare!” gandi el.
Atunci el s-a tranformat intr-un soare ce stralucea cu atata putere peste tot pamantul incat ardea campurile, iar fermieri si lucratorii il blestemau. Dar un nor negru s-a interpus intre el si pamant, astfel ca lumina sa nu mai reusea sa patrunda norul. “Cat de puternic este acest nor! As vrea sa fiu nor! gandi el.
Si atunci el a devenit un nor care dadea ploaie peste campuri si orase, si toata lumea striga nemultumita la el. Dupa un timp el realiza ca era impins de catre o forta, iar acea forta era vantul. “Cat de puternic este! As vrea sa fiu vant!” gandi el.
Atunci el se transforma in vant si incepu sufle cu o asa tarie incat rupea copacii si dezlipea acoperisurile de la case, si toata lumea se temea de un asa vant. Dar, dupa ceva timp a inceput sa sufle asupra a ceva ce nu reusea sa miste, si oricat incerca tot era de nemiscat – era o stanca.”Cat de puternica este stanca aceasta! As vrea sa fiu o stanca!” gandi el.
Si atunci el a devenit o stanca mare si puternica cum nu era alta pe pamant. Dar pe masura ce statea neclintata a auzit sunetul unui topor lovind si a realizat ca forma sa se schimba. “Oare ce putea fi mai puternic decat o stanca?” se gandi el.
Se uita in jos si observa la poalele sale figura unui taietor de pietre.
Asa suntem noi oamenii…mereu vrem altceva…mereu cautam altceva…cautam liniste cand o gasim vrem haos… cand in viata noastra este haos ne dorim din tot sufletul sa dam de liniste si tot asa…
Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
De ce tipa oamenii… De tinut minte…
Într-o zi, un înţelept puse următoarea întrebare discipolilor săi:
– De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?
– Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
– Dar de ce să ţipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? – întrebă din nou înţeleptul.
– Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude, încercă un alt discipol. Maestrul întrebă din nou:
– Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă? Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri:
– Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem supăraţi? … Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare trebuie să strige, din cauza distanţei şi mai mari. Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc.
Vorbesc încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci când două fiinţe care se iubesc, au inimile apropiate.
În final, înţeleptul concluzionă, zicând:
– Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiţi cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai găsi drumul de întoarcere.
Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
