“Sunt doar două feluri de oameni pe lume: cei care încearcă să-şi umple goliciunea interioară şi acele persoane foarte rare şi deosebite care încearcă să-şi vadă această goliciune.” – Osho
Cred cu tarie, acum mai mult ca oricand, ca intr-o relatie, de orice natura, comunicarea este cea care creeaza o baza solida a celorlalte sentimente care apar pe parcurs. Cuvintele sunt cele care fac lumea sa se invarta. Ele pot sa schimbe oamenii pentru totdeauna, ii pot determina sa se iubeasca sau sa se urasca, sa aiba incredere sau sa devina suspiciosi, sa raneasca sau sa vindece. Da, cuvintele au o forta incredibila si uneori chiar nu suntem constienti de impactul pe care il au.
Ceea ce spui ramane spus, iar ceea ce spui si raneste se poate sa nu se vindece niciodata. Vine o vreme cand nici un „Iarta-ma” spus din tot sufletul nu mai poate schimba mare lucru intr-un suflet care plange. Am inceput sa cred ca noi controlam destul de putin ceea ce gandim, pentru ca altminteri am fi mai precauti atunci cand stim ca ceea ce urmeaza sa spunem il va rani pe celalalt.
Pe de alta parte, si ceea ce nu spui poate sa te indeparteze la fel de bine de oameni care inseamna ceva pentru tine. Daca din doi oameni fiecare tace crezand ca celalalt va spune primul ceva, acei oameni risca sa se piarda unul pe altul din lasitate, din orgoliu, din prea multa astepare.
Cuvintele leaga si dezleaga prietenii, aduc oamenii impreuna, iar apoi ii despart, te duc pe culmile fericirii pentru ca mai apoi sa te arunce in prapastia tristetii. La fel se intampla si cu tacerea.
Alege cu grija cuvintele. Nu le arunca la voia intamplarii, ci foloseste-le ca sa aduci bucurie, nu tristete. De asemenea, nu mai amana sa spui ca iti pare rau sau ca iti e dor. Cineva trebuie sa o spuna si nu trebuie sa conteze cine o face primul. Asa cum spuneam, intr-o relatie comunicarea e fundatia pe care construiesti. In lipsa ei orice cladesti se va darama mai devreme sau mai tarziu.
Alege intelept cand sa vorbesti si cand sa taci. Conteaza enorm!
Uitam sa privim cerul, sa privim apele, sa ascultam suspinul pamantului. Nu avem timp decat pentru asa-zise proiecte minunate care nu valoreaza, de altfel, nici doi bani. Suntem sufocati de obsesii, agasati de stiri proaste, asediati de informatii care ne transmit, seci, ca lumea se duce la vale cu o viteza din ce in ce mai mare. Si, pierduti sub un astfel de bombardament al puerilului cotidian, incepem sa credem ca nu mai avem timp, ca imbatranim degeaba, ca suntem pierduti printre alte destine debusolate.
Dar pamantul exista. Cerul exista. Apele exista. Exista soaptele lor… Nu ne va fi bine decat atunci cand vom reinvata sa le privim. Si sa le ascultam!
“Viaţa este o curgere, este un fluviu, este o mişcare continuă. Dar oamenii au impresia că ei înşişi reprezintă ceva static. Numai obiectele sunt statice, numai moartea este încremenită; viaţa este o continuă schimbare. Cu cât există mai multă schimbare, cu atât viaţa este mai abundentă. Iar o viaţă abundentă aduce cu sine extraordinare schimbări, clipă de clipă.” – Osho
