“Iubirea nu se poate defini într-o singură formulă, fiindcă nimeni nu iubește identic.” – Tudor Mușatescu
Când nu îți este dat să fii împreună cu cineva, Universul conspiră pentru ca între voi să nu se construiască nimic.
De câte ori nu mi s-a întâmplat. De câte ori nu m-am ”îndrăgostit”, și cât de tare îmi sfârâiau călcâiele. Știi cum, când ți se pare că l-ai întâlnit pe Mister Perfect și imaginația ți-o ia razna până la al patrulea copil.
Plimbări împreună sub clar de lună. Vacanțe pe insule pustii cu palmieri și valuri care se scurg peste voi doi, îmbrățișați. Rochia de mireasă și filmulețul de la nuntă. Tu, tremurând lângă telefon, fără să înțelegi: ”Dar de ce nu mă sună?!!!”.
Și timpul trece, viața merge, totul intră în normal. Uiți. După un timp, dai nas în nas cu el și te întrebi: oare ce mă apucase? Tânărul atletic blond, după care suspina jumătate din liceu, livrează pizza… încă. Din scaunul de directoare corporatistă zâmbești duios și ușurat: bine c-am scăpat. Actorul șarmant și charismatic, căruia îi juraseși iubire eternă, astăzi ți se pare fascinant… de anost. Alteori, în urma amorezului ratat trenează o dâră de femei nefericite, printre care spui bogdaproste că nu te afli. Afli că era mafiot, drogat și oricum nu v-ați fi potrivit.
În primul an de facultate, m-am îndrăgostit de un coleg, neasemuit de frumos. Nu puteam să-mi dezlipesc ochii de pe el, nu puteam să dorm, uitam să mai mănânc. Mi-am părăsit, fără să clipesc, iubitul de atunci, pentru el. N-a venit el la mine, m-am dus eu la el. A intrat în jocul meu, am fost nebuni vreo două luni, după care, dus a fost.
Am suferit atât de tare, că m-am îmbolnăvit de m-au internat în spital. Zăceam în salonul de lângă morgă și el nici măcar n-a venit o dată să mă vadă. Am aflat, peste ani, că are un copil cu o femeie cu care nu s-a căsătorit, că stă singur și bea. Păi nu degeaba m-am îmbolnăvit eu?!
Ne dorim atât de mult să iubim, încât uneori intrăm într-un delir în care arhetipurile ne țâșnesc din adâncuri, proiectându-se în jur pe niște bieți oameni. Îi învestim cu puteri fermecate, credem că ne-am găsit limanul și tânjim aiurea după ei – când, de fapt, sufletele noastre după ele însele țipă. Ne îndrăgostim de dorul nostru, când uităm cine suntem și uităm că trebuie să ne căutăm. Normal că nu suntem lăsați să ne îndeplinim fantasma. Sau, suntem lăsați puțin, cât să ne aducem aminte toată viața, să nu mai rătăcim în zadar.
Dar chiar și atunci nu ne luăm seama. Suspinăm după fostele iubiri până la bătrânețe, fără să înțelegem că, dacă era să fie, ar fi fost. De foarte puține ori, vechilor iubiri le este dat să se împlinească la bătrânețe. Viața se trăiește acum, iar personajul principal ești tu și numai tu. Singur te naști, singur mori, nicio mână omenească nu te duce până pe celălalt tărâm.
Cred în semne. Iubirile sunt ca semințele, cresc dacă solul e fertil, dacă au lumină și apă. Iubirea care nu crește, înseamnă că n-are ce-i trebuie. Dacă nici tu, nici el, nu are ingredientele necesare, lăsați sămânța în pace, poate o găsește altcineva și o crește cumsecade, n-o mai chinuiți. N-o creșteți chircită, chinuită. Creșteți iubiri splendide, luxuriante, suculente, multicolore. Până și cactusul, când înflorește, înnobilează un deșert.
Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare cele mai frumoase articole, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!
