Ai grija de sufletul tau. Sufletul indura tot, si atunci cand suferim emotional si atunci cand ne doare ceva…

"Bunătatea nu e o afacere. Bunătatea adevărată nu așteaptă nimic în schimb și nu pune niciodată condiții." – Roy T. Bennett Am colivia mea. Si ma simt in ea in egala masura prizoniera si om in libertate. Si jumatatea prizoniera vrea sa iasa, dar se tine cu ambele maini de clanta ca nimeni sa nu ii poata deschide usa. Siguranta locului cunoscut inca prevaleaza, chiar daca locul nu este decat un metru patrat in care se tot invarte ca un ceas stricat, timpul ramas in pozitie defensiva. Consider ca jumatatea din mine ce se lasa in spatele gratiilor are un gardian de temut: experienta. Cu experienta este greu sa lupti. Si e dificil sa o infrunti. Si sa o mai si invingi cu argumente venite din prezent. Ea iti pune-n fata ca o carte deschisa amintirile, imprejurarile, intamplarile care te-au facut sa te izolezi chiar si atunci cand iti spui ca esti liber. Este o diferenta intre eliberare si libertate. Te eliberezi de fantome, dar devii liber strict conditionat de experienta. Abia cand ea va ceda in fata noului, poti afirma fara a gresi, ca esti liber. Pana atunci, dansezi cu un picior afara si cu unul inauntru, pe linia portii. In esenta, toti suntem la fel, avem o doza de bunatate si una de rautate, in proportii variabile. Experientele dovedesc fara urma de tagada, proportiile existente in individ. Cand iti spui ca nu esti ca celalalt, inconstient te consideri mai bun decat el. Te asezi singur pe o treapta pe care habar nu ai daca o meriti. Doar crezi ca o meriti. Pentru ca in colivia ta nu exista trepte, ci doar aerul prin care te lasi sa zbori in zig-zag salvand aparenta libertatii. Si pasul din afara, este umila incercare de a te convinge ca nu exista jumatati inchise. Coliviile seamana intre ele pana la marginea identitatii, numai culorile pot fi altfel. Ele depind de balanta dintre bine si rau, aflata in tine. Cine poate fi intr-atat de obiectiv incat sa isi recunoasca raul care a crescut odata cu el, raul care s-a dezvoltat si s-a maturizat odata cu anii? Fiecare isi dezvaluie bunatatea, dar cati dintre noi stiu cata bunatate autentica zace in fiecare? Cateodata bunatatea se supune egoismului. Egoismul este firesc, cat timp nu este in exces si tinde doar catre apararea propriului teritoriu. Mai mult de atat, devine un egoism cu valente negative duse chiar la extrem. Se nasc cruzimea, nepasarea, viclenia, minciuna. Toate aparand locul castigat de egoism, ori luptand in numele lui ca o ceata de diavoli fara chip de diavol. Cu poarta coliviei este dificil de tratat cata vreme mainile noastre refuza sa o elibereze de lacate. Teama, nesiguranta, spectrul lacrimilor uscate, umbrele suferintei - toate se preling pe balamale si le ruginesc, intepenindu-le. Doar jumatatea libera poate face ceva in mod concret pentru a desface degetele inclestate. E uneori imposibil, cand zarea pare a fi in ceata si se nasc obsesivele intrebari: ”Si daca nu o ating? Pentru ce sa mai incerc? ” Dar sunt si zari clare, sunt zari bine definite, desi experienta inca iti tine mintea si trupul, prizoniere. Doar dorinta, nevoia, au voce destul de puternica pentru a ajunge la ele. Si, cu cat vocile devin mai puternice, cu cat ele reusesc sa se intoarca ca un ecou, iar si iar, in tine, cu atat esti mai aproape de libertatea totala. Si dansul se poarta incet, incet, in afara coliviei, pasii se transforma-n cale si portile candva inchise, raman in spate ca niste aripi de fier zdrobite, faramate, fara contur. Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare articole de la noi, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!
Publicitate

“Este nevoie de foarte puţin pentru a avea o viaţă fericită, totul este în tine, în felul tău de a gândi.” – Marcus Aurelius

Sunt oameni care ratacesc de colo colo in viata, suflete care pornesc in calatorii fara bilet, fara destinatie, persoane cautand nu neaparat un sens, ci ‘acel sens”, revelator, suprem, aducator de liniste si impacare cu sine.

Sunt oameni care nu stiu unde si-ar dori sa ajunga, oameni care nu se mai gasesc pe ei insisi – sau poate nu s-au gasit niciodata…, oameni care stiu de unde au plecat, dar care nu stiu incotro sa se indrepte, oameni care nu se simt niciodata ca acasa, oameni care isi cauta inceputul de fiecare data cand totul se sfarseste, oameni care au iubit, iubesc, au ocolit, au ales gresit, au ales bine, nu au ales deloc, oameni care isi arunca viata inspre necunoscut, oameni care pleaca mereu dintr-un loc spre altul, sperand ca vor gasi spatiul in care sa ramana pentru totdeauna. Suflete ratacitoare, le spunea frumos intr-o carte, suflete blestemate intr-un film oarecare. Foarte probabil sa fiu unul dintre ele.

Mi-am vandut sufletul de mai multe ori in viata. L-am dat la schimb pe o nimica toata. Pentru o promisiune de iubire. Pentru a nu lasa raul sa mai ma atinga, pentru ca ploaia sa nu mai mi se para rece, pentru ca pelerina mea sa reziste vijeliilor puternice, pentru ca data viitoare sa nu mai fac cunostinta cu suflete urate. L-am pus ramasag pentru un vis ratacit. Pentru un alt suflet. Pentru un alt trup sperand ca intr-o buna zi o sa-mi dea si sufletul. Pentru o dorinta naucitoare de fericire.

Publicitate

Sau l-am vandut pe bani grei, pentru dorinta de a acumula averi pe care sa nu le poti masura in crize si caderi de burse. Tot pentru un vis. O banala dorinta de mai bine. Cred insa ca atunci cand o sa vada locul ales, cand o sa recunoasca omul pereche, cand o sa se simta la locul si momentul potrivit, cand o sa se simta ca acasa, sufletul o sa prinda viata din nou. Poate ca sanse la o rascumparare viitoare mai sunt.

Uneori l-am pierdut pur si simplu fara sa ma chinuie dorinta de a-l mai regasi vreodata. L-am pierdut de fiecare data cand cei din jur m-au ranit, de fiecare data cand am pierdut pe cineva drag, odata cu ochii pe care nu aveam sa-i mai vad niciodata, odata cu vocea care nu se mai gasea sa-mi strige numele, odata cu amintirile pe care nu le mai putea intoarce nimeni, cu fiecare palma luata de la viata, destin, om, timp sau Dumnezeu, cu fiecare plecare, cu fiecare venire, cu fiecare lacrima, cu ultimul adio.

Mi-am luat sufletul, l-am impaturit in patru si l-am inghesuit intr-un colt de geamantan, la indemana ca sa pot sa-l scot atunci cand am nevoie. Am plecat de data aceasta cu el, cu sufletul meu, intr-o calatorie nesfarsita, fara destinatie, fara scop, cu inca putina speranta. Este ultima lui calatorie. Ultima statie. Ultima sansa de rascumparare. Ultima sansa. Si apoi trebuie sa ma dau jos definitiv.

Gudrun

“Dacă A reprezintă succesul în viață, atunci A este egal cu x plus y plus z. Munca reprezintă x; y înseamnă joaca; iar z – să ști să taci naibii din gură.” – Albert Einstein


Publicitate


Alte Articole