Această gândire poate părea înfricoșătoare, poate chiar egoistă. Încă din copilărie, ni se șoptește la ureche un refren care, cu timpul, devine vocea noastră interioară: „Fii bun. Fii ascultător. Fii cuminte.” Purtăm această mască cu atâta sârguință încât, într-o zi, privindu-ne în oglindă, încetăm să ne mai recunoaștem propriul chip.
Ce se ascunde, de fapt, în spatele acestei goane epuizante după aprobare? Și unde dispare eul nostru autentic în timp ce noi muncim din greu pentru rolul de „om bun”?
Închisoarea aprobării celorlalți
Imaginează-ți că îți construiești propria casă – templul sufletului tău. Alegi fiecare detaliu, simți cât de luminoasă și caldă ar trebui să fie. Dar apar primii oaspeți. Unul spune: „Fereastra ar fi trebuit să fie mai mare.” Altul sfătuiește: „Aici e mai bine să vopsești în gri, e mai practic.” Al treilea insistă: „Acoperișul trebuie să fie mai ascuțit, așa se poartă.”
Din dorința de a mulțumi pe toată lumea și pentru ca lucrarea ta să fie lăudată, începi să reconstruiești. Fereastra devine imensă, pereții gri, acoperișul ascuțit. În interior, însă, se face frig, e inconfortabil și întuneric. Stai în centrul acestei „minuni arhitecturale” pe care toți o laudă, dar simți un gol înghețat. Casa a primit recunoaștere, dar tu ți-ai pierdut adăpostul.
Așa se întâmplă și în viață. Dorința de a fi „bun” este, în realitate, o formă de frică. O frică străveche de a fi izgonit din trib. În adâncul memoriei noastre trăiește teroarea de a rămâne singuri în întuneric, în timp ce tribul împarte hrana și căldura la foc. Dar privește în jur: mai ești în acel trib? Depinde supraviețuirea ta de faptul că vecinul îți aprobă coafura sau că șeful îți laudă felul de a vorbi?
Masca ce prinde rădăcini pe chip
Încercarea de a fi bun pentru toți cere un singur lucru: o trădare constantă, de fiecare secundă, a propriei persoane. Renunți la dorințele tale, numindu-le „prostești”. Îți ignori sentimentele, declarându-le „nepotrivite”. Spui „da” când totul în interiorul tău strigă „nu”.
Ce rămâne la final? O păpușă goală pe interior, manevrată de așteptările altora. Mecanismele ei sunt simple: „Sunt lăudat – deci exist. Sunt criticat – deci dispar.” Înăuntru e liniște. Uiți ce muzică răsuna în sufletul tău, ce culori îți bucurau privirea. Uiți ce vrei cu adevărat, nu pentru că „așa trebuie”, ci pentru că îți provoacă un fior viu de bucurie.
Aceasta nu este viață. Este o repetiție prelungită a unui spectacol pentru care nimeni nu a scris finalul. Pentru că finalul nu va veni niciodată – vor fi doar probe eterne în căutarea interpretării ideale a unui rol pe care nici măcar nu l-ai ales tu.
Calea spre casă: de la „bun” la autentic
Așadar, ce e de făcut? Să ne revoltăm? Să devenim „răi” cu toată lumea? Nu. Aceasta ar fi doar cealaltă față a aceleiași monede. Rebelul care trăiește după principiul „fac invers de cum vreți voi” depinde la fel de mult de societate, doar că dependența lui este negativă. Atenția lui este tot în exterior.
Conștientizarea ne oferă o altă cale, mult mai profundă. Ea nu constă în schimbarea măștilor, ci în renunțarea la ele. Nu în a deveni „bun” sau „rău”, ci în a deveni adevărat.
Începe cu pași mici. Nu te întreba: „Cum sunt astăzi? Bun sau rău?”, ci pune-ți o întrebare mult mai importantă:
„Sunt eu însumi în acest moment?”
Ascultă. Îți simți respirația? Simți căldura palmelor tale? Auzi vocea aceea slabă, dar insistentă din interior, care știe ce este adevăr și ce este minciună pentru tine?
Când ți se propune ceva ce nu îți place, în loc de un „da” automat, fă o pauză. Întreabă-te: „Dar eu ce îmi doresc?”. Poate că la început nu va veni niciun răspuns. E normal. Întreabă-te din nou și din nou. Îl trezești pe cel care doarme în interiorul tău.
Apartenența vine din interior spre exterior
Da, când vei începe să scoți masca, unii oameni se vor îndepărta. S-au obișnuit cu versiunea ta „convenabilă”. Plecarea lor poate fi dureroasă, dar nu este o înfrângere. Este o curățare a spațiului vieții tale. Locurile eliberate vor fi ocupate de cei care nu îți vor prețui amabilitatea, ci esența. Onestitatea. Puterea ta.
Și atunci se va întâmpla ceva uimitor. Vei descoperi că apartenența pe care o căutai atât de mult nu se naște din sacrificiul de sine, ci din respectul de sine. Când nu mai alergi după trib cu mâna întinsă, ci îți aprinzi liniștit propriul foc, lumina lui va începe să îi atragă pe cei care prețuiesc aceeași flacără – flacăra autenticității.
Bunătatea ta nu va mai fi o monedă de schimb pentru a cumpăra iubire. Ea va deveni o radiație naturală a unei inimi care, în sfârșit, a învățat să se iubească și să se accepte pe sine. O astfel de bunătate are o putere la care un „om bun” nici nu ar putea visa.
În liniștea inimii tale, întreabă-te diseară: „Cui i-am dat cheile de la casa mea? Și nu e timpul, oare, să mă întorc în sfârșit acasă?”
Poate că răspunsul va schimba totul.
