1. Leonardo ascundea multe dintre ideile sale pentru ca ele să fie dezvăluite treptat, pe măsură ce umanitatea “concentrează” către ele. Inventatorul scria cu stânga și cu litere incredibil de mici, și nu numai atât, dar și de la dreapta la stânga.
Dar asta nu era suficient – el inversa toate literele într-o imagine oglindită. El vorbea în enigme, făcea profeții metaforice și iubea să creeze rebusuri. Leonardo nu semna operele sale, dar ele aveau semne distinctive. De exemplu, privind cu atenție picturile sale, poți descoperi o pasăre simbolică care zboară.
Există probabil multe astfel de semne, așa că unele dintre creațiile sale sunt descoperite după secole. Așa cum s-a întâmplat cu Madonna Benois, care a fost mult timp purtată ca o icoană de către actorii itineranți.
2. Leonardo a inventat principiul sfumato (sau difuz).
Obiectele de pe pânzele lui nu au contururi clare: totul este estompat, se întrepătrunde, ceea ce înseamnă că respiră, trăiește, trezește imaginația. Italianul sfătuia pe cei care doreau să picteze să exerseze această difuziune observând petele umede de pe pereți, cenușa, norii sau murdăria. El obișnuia să umple camera cu fum pentru a căuta forme în nori de fum.
Datorită efectului sfumato, zâmbetul șoptit al Mona Lisei pare , în funcție de focalizarea privirii, că eroina picturii zâmbește ușor sau își arată colții. A doua minune a Monalisei constă în faptul că ea este “vie”. De-a lungul secolelor, zâmbetul ei se schimbă, colțurile gurii se ridică mai sus. La fel cum Maestrul a amestecat cunoștințe din diferite domenii ale științei, astfel încât invențiile sale găsesc din ce în ce mai multe aplicații.
Din tratatul său despre lumină și umbră au izvorât începuturile științei despre forța de penetrare, mișcarea oscilantă și propagarea undelor. Toate cele 120 de cărți ale sale s-au răspândit (sfumato) în lume și se dezvăluie treptat omenirii.
3. Leonardo prefera metoda analogiei înaintea oricărei alte metode.
Apropierea analogiei are avantajul în fața preciziei silogismului, în care din două concluzii rezultă inevitabil o a treia. Însă una singură. Cu cât analogia este mai neobișnuită, cu atât extrapolările din ea merg mai departe.
Luați, de exemplu, faimoasa ilustrație a Maestrului care demonstrează proporționalitatea corpului uman. Cu brațele și picioarele deschise, figura umană se încadrează într-un cerc. Dar cu picioarele încrucișate și mâinile întinse, se încadrează într-un pătrat, formând totodată o cruce.
Florentinul a fost singurul care a propus planuri pentru biserici în care altarul este plasat în centru (centrul burtii umane), iar credincioșii stau uniform în jurul lui. Acest plan bisericesc sub forma unui octaedru a servit la crearea încă unei invenții geniale – rulmentului cu bile.
4. Leonardo iubea să folosească regula contrapostului – contrastul opuselor.
Contrapost creează mișcare. Atunci când a sculptat statuia giganticului cal de la Cortile Vecchio, artistul a plasat picioarele calului într-o poziție de contrapost, creând astfel iluzia unui mers liber special. Toți cei care au văzut statuia au început involuntar să meargă cu un pas mai liber.
5. Leonardo niciodată nu se grăbea să-și termine operele, deoarece neterminarea este o calitate obligatorie a vieții.
A termina înseamnă a ucide! Lentoarea creatorului a devenit un exemplu proverbial, el putea face două-trei trăsături și să plece pentru multe zile din oraș, de exemplu, pentru a îngriji văile Lombardiei sau pentru a crea un dispozitiv pentru a merge pe apă.
Aproape fiecare dintre creațiile sale semnificative este o “lucrare neterminată“. Multe au fost deteriorate de apă, foc, tratarea barbară, dar artistul nu le-a reparat. Maestrul avea o compoziție specială, cu ajutorul căreia făcea parcă “ferestre ale neterminării” pe pictura finită. Se pare că astfel lăsa loc ca viața însăși să poată interveni și să corecteze ceva.
