Viața modernă pare o cursă neîntreruptă pe bandă rapidă. Alergăm, ne grăbim, ne agităm și parcă ne e teamă să ne oprim. În această fugă continuă, uităm să privim în jur, să observăm ce simțim cu adevărat. Și totuși, prin sentimente ne vine confirmarea că suntem vii. Fără ele, devenim simple mașinării care execută rutine prestabilite.
A fi prezent înseamnă că exist, că trăiesc. Că viața mea are esență, are sens…
Dar uneori e aproape imposibil să începem să fim prezenți în propria viață. E dureros și înfricoșător să simțim, e greu să înfruntăm golul existențial.
Modalități prin care nu ne trăim viața cu adevărat
Există câteva “strategii” pe care le folosim inconștient pentru a nu fi prezenți în propria viață:
1. Negarea suferinței proprii
Pretindem că suntem fericiți, că totul e minunat. Afișăm pozitivitate forțată. Idealizăm pe cei din jur.
“Sunt fericit(ă)”, ne repetăm mai mult nouă decât celorlalți. Încercăm să demonstrăm tuturor că am avut o copilărie perfectă, că am depășit demult toate problemele. Zâmbim mereu frumos, dar privirea rămâne tristă. Și negăm cu vehemență existența oricăror probleme, atunci sau acum.
2. A trăi exclusiv pentru alții
Trăim pentru copii, părinți, partener, prieteni. Le asigurăm confort și căldură. Încercăm să nu le creăm probleme. Ne comportăm cum le place lor. Ne bucurăm când reușim să le facem pe plac.
3. Îndurarea perpetuă
Nu vorbim despre disconfortul nostru, nu ne exprimăm sentimentele. Nu suntem ascultați, nu suntem informați despre lucruri importante, nu ni se cere părerea, nu avem șansa să luăm decizii. Nu ne place, dar închidem nemulțumirea adânc în suflet, ca să rămânem “cei buni”.
4. Gestionarea emoțiilor prin corp
Mâncăm excesiv sau ne înfometăm, ne autoagresăm, ne epuizăm cu antrenamente extreme. Facem cu corpul nostru ceea ce alții fac cu sufletul nostru.
În fața emoțiilor copleșitoare, când nu le putem procesa psihologic, folosim corpul. Transformăm sentimentele în ceva vizibil, material, fizic. Înghițim ofensele, descărcăm furia asupra propriului corp, ne provocăm durere fizică… Corpul devine refugiul pentru emoțiile care ne copleșesc psihicul când durerea sufletească devine insuportabilă.
5. Iluzia controlului
După ce folosim corpul ca mecanism de coping, simțim o ușurare temporară și o iluzie a controlului. Pare că gestionăm situația, că facem față emoțiilor. Astfel, acest comportament se poate transforma într-un obicei psihologic.
Ce ne poate ajuta cu adevărat
1. Acceptarea realității dureroase
Recunoaște că îți e greu și că, uneori, celor din jur chiar nu le pasă (inclusiv celor apropiați). Bun venit în realitatea adevărată a vieții tale!
E dureros să realizezi că ești văzut ca o funcție, nu ca o ființă vie cu sentimente, nevoi și dorințe proprii. Poate fi vorba de un partener care vrea o păpușă frumoasă sau o a doua mamă, de părinți care te folosesc ca recipient pentru vină sau agresivitate, de prieteni care te văd doar ca o ureche pentru plângerile lor…
2. Căutarea resurselor
Caută resurse în exterior (oameni, situații, pasiuni, cărți) și în interior (partea sănătoasă a psihicului tău). Vei greși, te vei dezamăgi, dar continuă să cauți și vei găsi.
Uneori primim durere în loc de sprijin. E normal în viața adultă. Caută oameni care te înțeleg, pasiuni care îți aduc plăcere, cărți care te emoționează, filme care îți trezesc sentimente, un psiholog care nu promite minuni dar arată interes real. Nu te orienta după zâmbete perfecte și aparențe – uneori ajutorul vine din surse neașteptate.
3. Găsirea unui loc sigur
Caută un spațiu sigur atât în exterior, cât și în interiorul tău. Deși încercăm adesea să găsim siguranța în familie, uneori e imposibil. E greu să acceptăm că ne simțim inconfortabil lângă cei dragi. Esențial e să găsești un loc sigur în sufletul tău. Dacă ai supraviețuit până acum, înseamnă că există o parte în psihicul tău care te protejează. Trebuie doar să o simți și să te conectezi cu ea.
4. Confruntarea cu emoțiile dificile
Când ești într-o stare resursată și într-un mediu sigur, poți înfrunta acele emoții care te sperie. Această întâlnire poate fi în viața reală sau în lumea ta interioară. Ideal ar fi în cabinetul unui psiholog de încredere.
Poți înfrunta persoanele reale care te-au devalorizat sau respins, dar doar când îți dezvolți propria agresivitate sănătoasă. Nu te mai temi, poți decide să rămâi sau să pleci. Figura internă amenințătoare încetează să domine în lumea ta psihică. Totul își găsește locul potrivit.
A fi prezent în propria viață înseamnă a avea curajul să simți, să accepți și să alegi. Nu e ușor, dar e singurul mod de a trăi cu adevărat, nu doar de a exista.
