Una dintre cele mai subtile, distructive și greu de recunoscut forme de autodistrugere este minciuna cu sine însuși. Nu este o minciună în sensul obișnuit. Nu când spui “totul e în regulă” când de fapt nu e. Este mai profund. Este când trăiești de parcă totul ar fi normal, deși de fapt de mult timp îți este rău, te simți înăbușit, durere, neinteresant, gol.
Este când îți alegi partenerul nu pentru că îl iubești, ci pentru că îți este frică de singurătate, dar numești asta “relație matură”. Este când îți spui că “sunt doar obosit”, deși de fapt – te-ai epuizat și îți urăști munca. Este când ani de zile nu recunoști că ceea ce în ceea ce investești – nu trăiește. Iar tu continui să torni acolo energie, bani, atenție, și numești asta “răbdare”, “devotament”, “sens”. Dar înăuntru – frică. Frica să renunți la tot. Frica să recunoști că nu ai avut dreptate. Frica să întâlnești golul.
„Autoînșelarea” funcționează întotdeauna pentru supraviețuire.
Nu este slăbiciune. Este protecție. Psihicul se protejează de adevărul crud. Adevărul care în momentul respectiv poate distruge imaginea de sine construită de-a lungul anilor. Exact din acest motiv ne agățăm adesea de relații care ne distrug. Exact din acest motiv trăim în orașe în care nu putem respira. Exact din acest motiv îndurăm un corp care dă semnale, dar nu ascultăm. Pentru că a recunoaște adevărul = a schimba viața. Și asta doare. Este risc. Este singurătate. Este ieșirea din “obișnuit”. Este renunțarea la scenariu. Iar scenariul – este ceea cu care te identifici.
Și aici începe cel mai important lucru: omul nu se minte pe sine fără motiv. Se minte pe sine pentru că nu știe cine este fără toată această construcție.
Dacă nu sunt “soția bună” – atunci cine sunt?
Dacă nu sunt “psihologul care ajută” – atunci cine sunt?
Dacă nu sunt “profesionalistul de succes” – atunci cine sunt?
Dacă nu sunt “persoana puternică care se descurcă întotdeauna” – atunci cine?
Aceasta este frica de a pierde imaginea. În această frică – rădăcina autoînșelării. Ne agățăm de o versiune a noastră care este deja moartă. Adaptăm toată realitatea sub ea. Și numim asta stabilitate. Deși în realitate – este stagnare. Mocirloasă, insensibilă, dar familiară.
Autoînșelarea se manifestă în corp. Este oboseala constantă fără motiv vizibil. Este greutatea interioară de dimineață. Este pierderea gustului, a inspirației, a ușurității. Este când nici măcar evenimentele bune nu te afectează. Este psihosomatica. Este mâncatul în exces, insomnia, dependența de telefon. Este anxietatea “fără motiv”. Este senzația că ceva nu este în regulă – dar nu poți înțelege ce. Și totul pentru că înăuntru există deja adevărul. Îl știi. Doar că nu îl lași să iasă.
Cum să nu te mai minți pe tine însuți?
Primul: nu mai cere de la tine adevărul momentan. Nu este nevoie să spargi totul. Este suficient să începi să asculți. Să observi. Unde spun “pentru mine e normal”, dar în corp se contractă? Unde continui pentru că “așa trebuie”, deși totul înăuntru este comprimat? Unde mă agăț – pentru că îmi este frică să mă decompun?
Al doilea: să îți permiți neconcordanțele interioare. Să recunoști că poți iubi o persoană – și în același timp să nu mai poți fi cu ea. Să recunoști că ești obosit de ceea ce tu însuți ai ales. Să recunoști că obiectivele pe care le-ai stabilit nu mai sunt ale tale. Nu este trădare. Este maturizare.
Al treilea: să nu mai cauți confirmarea exterioară a adevărului tău. Foarte des știm ce avem nevoie, dar așteptăm ca cineva să ne aprobe, să ne susțină, să spună “da, ai dreptate”. Dar conștientizarea adultă – este capacitatea de a sta pe propriul tău teren interior. Chiar dacă nimeni nu te susține. Chiar dacă îți este frică. Chiar dacă nu știi încă ce va fi mai departe.
Autoînșelarea nu dispare din violență asupra ta, ci din onestitate. Graduală. Precisă. Prin respirație. Prin observație. Prin pauze. Prin atenție la reacțiile mici. Când încetezi să te grăbești și începi să te vezi. Și atunci dintr-o dată se descoperă: ești obosit. Îți este durere. Nu îți place. Nu este drumul tău.
Și aceasta – nu este sfârșitul. Este începutul unei noi vieți. Pe condițiile tale. Fără minciună. Fără roluri inutile.
A înceta să te minți pe tine însuți – nu înseamnă să schimbi brusc totul. Înseamnă să nu mai trăiești în iluzia că te “mulțumește”. Să începi să vezi lucrurile așa cum sunt ele. Și din aceasta – deja poți construi.
