Viata este un necunoscut… oare am fi fost mai fericiti daca am fi stiut ce va fi peste o ora, maine, poimaine sau peste un an… ?

"Cea mai mare glorie nu o dobândeşti atunci când nu eşti doborât niciodată, ci atunci când te ridici după ce ai căzut." - CONFUCIUS Acest text a devenit viral pe internet; sursa este inca necunoscuta. Zilele trecute, cineva, o fiinta tanara m-a intrebat cum e sa fiu batrana. Recunosc ca m -am pierdut putin cu firea, deoarece eu nu ma consideram a fi batrana. Vazandu-mi reactia, persoana s-a zapacit, de aceea i-am spus ca intrebarea ei este interesanta, ca ma voi gandi la ea si ca in curand ii voi raspunde. „Am decis ca batranetea este un dar. Cred ca pentru prima data pot spune ca astazi sunt persoana pe care mi-o doream, candva, sa fiu.Bineinteles ca nu e vorba despre corpul meu! Uneori acest corp ma lasa disperata – riduri, pungi sub ochi, pete pe piele, fund lasat...Adesea ma socheaza batranica ce s-a mutat in oglinda mea, insa nu obisnuiesc sa-mi fac mult timp griji pe seama acestei cauze, si nelinistile imi trec repede.Cu cat imbatranesc, devin mai ingaduitoare cu mine, mai putin critica.Am devenit prietenul meu. Nu-mi fac reprosuri pentru ca am mancat cu un biscuit mai mult, pentru ca nu mi-am strans patul, pentru ca mi-am cumparat aceasta soparla de ciment prosteasca, de care nu am deloc nevoie, dar care ofera gradinii mele un aer... avangardist. Am dreptul sa mananc uneori prea mult, sa nu strang dupa mine, sa fiu chiar extravaganta. Am fost martora la cum prea multi prieteni au parasit aceasta lume prea devreme, inainte sa inteleaga, inainte sa incerce marea libertate ce o ofera batranetea. Cine si ce treaba are daca citesc pana la patru dimineata si dorm pana la amiaza? Dansez cu mine insami, ascultand melodii minunate, si, daca-mi vine sa plang pe seama iubirii plecate, ce sa-i fac, plang... Daca vreau, ma voi scufunda in valul oceanului, in ciuda privirilor pline de compatimire din partea fiintelor tinere, imbracate (dezbracate?) in bikini. Si ele vor imbatrani. Uneori sunt uituca, ce-i drept. Dar, ma rog, nu toate in viata merita memorate, iar despre ceea ce conteaza cu adevarat imi voi aduce aminte la sigur. Desigur, in toti acesti ani, inima mi-a fost franta nu o singura data. Cum poate sa nu ti se franga inima, daca ti-ai pierdut iubitul, sau cand copilul sufera, sau chiar cand o masina iti loveste pe cineva drag (fie si un caine)? Insa inimile incercate sunt si izvorul puterii noastre, al intelegerii, al compasiunii. Inima ce nu a fost franta niciodata, e sterila si curata, nu va cunoaste niciodata bucuriile imperfectiunii. Soarta este binevoitoare cu mine, dandu-mi sa traiesc pana la peri suri, pana cand rasul meu tanar s-a intiparit pe vecie in brazde adanci pe fata. Inchipuie-ti cati oameni n-au ras niciodata, cati au murit inainte ca parul sa li se acopere cu bruma? Pot spune „nu” absolut sincer. Pot spune „da” absolut sincer. Pe masura ce imbatranesti, e tot mai usor sa fii sincer. Duci grija parerii altora tot mai putin. Nu mai am dubii si rezerve in privinta mea. Am castigat chiar dreptul sa gresesc.Asadar, raspunzand intrebarii tale, pot spune: imi place sa fiu batrana. Batranetea m-a eliberat...Atat cat sunt aici, nu voi pierde timp facandu-mi griji pentru ce a putut sa se intample, pentru ce nu s-a intamplat, nu-mi voi face griji in legatura cu ceea ce se mai poate intampla... si voi manca desert in fiecare zi.”
Publicitate

“Când te afli prea aproape de un munte, nu-i vezi înălțimea.” — Ralph Waldo Emerson

Zilele astea am tot observat viaţa, în desfăşurarea ei naturală, firească şi m-a cuprins aşa un sentiment parcă de smerenie şi de aplecare în faţa ei.

Avem de multe ori impresia că putem controla ceva din ceea ce ni se întâmplă, dar dacă este să ne oprim puţin din zarva asta mentală, putem recunoaşte că de fapt nu ştim nimic. Nu ştim ce va fi peste o oră, mâine, poimâine sau peste un an. Cu adevărat, viaţa este un necunoscut.

Şi-am realizat că suferinţa noastră vine tocmai din faptul că nu vrem să acceptăm faptul că viaţa este un mister, un necunoscut. Mintea noastră are nevoie de siguranţă, de certitudini, numai că viaţa nu oferă certitudini, şi cred că tocmai în asta stă procesul nostru interior de redescoperire.

În necunoscut, în incertitudine, în abandonul complet în faţa vieţii, primind cu deschidere şi seninătate totul, lăsând ca totul să ne înveţe, să ne ofere ocazia să ne cunoaştem, să trăim, să zâmbim, să plângem, să ne îndoim, dar totul, prin toate ale lui, nu face decât să ne ajute.

Viaţa este un mister, tocmai pentru a ne oferi cea mai splendidă ocazie să ne cunoaştem cu adevărat. Pentru că în necunoscut, avem oportunitatea să simţim ce înseamnă să ne deschidem inima, să avem încredere, să descoperim părţi din noi pe care altfel nu le-am putea descoperi, să învăţăm smerenia, curajul, renunţarea, tocmai pentru că prin ele ni se oferă nişte poduri spre adâncul fiinţei noastre, poduri ce pot conduce la nenumărate şi preţioase conştientizări şi revelaţii.

Publicitate

Trăind anumite experienţe, putem avea de multe ori impresia de involuţie, putem simţi că ne îndepărtăm de noi, că totul parcă ar fi împotriva noastră. Însă, şi acele experienţe, exact aşa cum ni se dezvăluie ele, au rostul lor perfect potrivit în viaţa noastră. Nu este nicidecum o involuţie. Este doar o experienţă perfect potrivită pentru momentul de acum, ce ne poate oferi mediul şi conştientizările pe care altfel nu am fi avut ocazia să le avem.

Cred că ne-ar ajuta mult o trăire flexibilă în faţa vieţii, o trăire curgătoare, precum apa, primind tot ceea ce vine către noi cu inima deschisă, fără temeri şi fără proiecţii nefondate despre viitor.

Cu adevărat, nu ştim nimic din ceea ce va urma să se petreacă, dar acest lucru nu trebuie să ne sperie, ci din contră, să ne deschidă, să ne înveţe din nou spontaneitatea, curajul, curiozitatea şi bucuria pură, de copil.

Cred că de fapt în asta constă misterul vieţii. Să îl acceptăm ca şi maestru, ca şi învăţător, nemaifăcând din el un aspect temător şi războinic. Poate aşa am trăi mai prezenţi prezentul şi am călători prin viaţă puţin mai liberi, mai uşuraţi, mai deschişi şi încrezători.

“Ori de câte ori te trezești dimineața, gândește-te la privilegiul de a fi în viață, de a putea gândi, iubi și de a te putea bucura.” — Marcus Aurelius

O astfel de viaţă vă doresc! (de Tania Tiţa!)

Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare cele mai frumoase articole, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!

Publicitate
Alte Articole
De Suflet
Până nu vei înţelege că oricine este bun, îţi va fi greu să găseşti bunătate în tine însuţi sau în alţii. Eşti obişnuit să găseşti binele alături de rău. „Acesta e bun, acela e rău.” Aşa arată modul tău de a te judeca pe tine şi de a-l judeca pe aproapele tău. El nu îţi va aduce niciodată pace. Aproapele tău nu este bun sau rău - şi nici tu, de altfel. Amândoi sunteţi numai buni. Nu există rău în voi. Poţi crede că există rău în tine - poţi, de fapt, crede că există prea puţin sau deloc bine în tine - dar aceasta este o credinţă greşită. Atâta vreme cât o vei menţine, te vei chinui pe tine însuţi sau pe alţii. Ce vreau să spun când zic că există numai bine în tine? Aceasta înseamnă, oare, că eşti incapabil de un gând sau de un gest negativ? Fireşte că nu, altfel nu te-ai afla unde te afli. Lumea ta e un complex de gânduri şi gesturi negative, amestecate cu gânduri şi gesturi pozitive. Lumea ta este o lume a umbrelor, o lume a întunericului şi a luminii, combinate. Totuşi, întreaga lume pe care o trăieşti este alcătuită numai din gânduri. Dacă ai putea elimina gândirea negativă din mintea ta, ai trăi într-un gen de lume cu totul diferit. Într-o lume în care există numai gânduri „bune”, comparaţia este imposibilă. Fără comparaţie, nu există interpretare - deci nu poate exista eşec, pedeapsă, sacrificiu sau suferinţă. Îţi poţi imagina o astfel de lume strălucitoare, nevinovată? S-ar putea să ţi se pară straniu că o astfel de lume poate exista, totuşi ea nu este mai greu de creat decât lumea pe care o locuieşti! Poţi începe să creezi această lume nouă, înţelegând că în tine sau în semenul tău nu există nimic rău, ci numai bine. Frica de rău este cea care face „răul” să pară real. Toată negativitatea se naşte din frică. Însuşi conceptul de „rău” este un gând al fricii. Prin urmare, ce altceva mai există, pe lângă bunătatea ta, care este dreptul tău câştigat prin naştere? Există îndoiala care spune că nu eşti bun. Există frica. Viaţa ta e alcătuită din bunătate asaltată de îndoială şi frică. De câte ori, în decursul unei zile, îndoiala şi frica nu-ţi contestă perceperea propriei tale bunătăţi? De câte ori nu-ţi contestă ele perceperea bunătăţii aproapelui tău? O dată ce ştii că îndoiala şi frica operează continuu în cadrul experienţei tale, le poţi accepta în mod conştient. Apoi. ele devin, pur şi simplu, parte din dansul conştientei. „Oh, da, ştiu că sunt bun. Şi ce s-ar întâmpla dacă n-aş fi?” Acest dans are loc în minte. Dialogul se desfăşoară într-un dute-vino continuu. Dar, încetul cu încetul, îşi pierde din tonul osânditor. Treptat, pe măsură ce frica este îmbrăţişată, ea se stinge. Conflictul se şterge din mintea care îşi recunoaşte propria bunătate. Şi, o dată ce şi-a recunoscut propria bunătate, ea nu o poate menţine decât extinzând-o asupra altora. Dacă vezi pe altcineva ca fiind rău, ai îngăduit îndoielii şi fricii să se întoarcă în mintea ta. Ceea ce este divin e liber de dualitate şi de orice fel de conflict. Te deschizi către divinitate, atunci când vezi propriul tău bine şi pe cel al aproapelui tău ca fiind unul şi acelaşi. Divinitatea e întotdeauna împărtăşită. Ea nu este niciodată exclusivă. Tot ceea ce înseamnă exclusivitate este o plăsmuire a fricii. Tot ceea ce înseamnă judecată este o plăsmuire a fricii. Numai atunci când respingi răul şi accepţi binele vei alunga frica din inima ta. Nici unul dintre copiii lui Dumnezeu nu poate fi rău. În cel mai nefericit caz, el este chinuit. În cel mai nefericit caz, îi atacă pe alţii şi îi învinuieşte pentru chinul său. Dar el nu este rău. Da, chiar atât de adânc trebuie să meargă compasiunea ta. Nu există fiinţă umană care să nu merite iertarea ta. Nu există fiinţă umană care să nu merite iubirea ta. Tu-ţi poţi stabili condiţiile şi justificările - dar pe mine ele nu mă păcălesc. Ţi-am spus adevărul. Nu e în interesul tău să-l denaturezi. Dacă ţi-e greu să ierţi şi să iubeşti pe cineva, spune-o. Nu-l condamna, ca să-ţi justifici propria slăbiciune. Dacă eşti cuprins de frică, spune adevărul. Adevărul aduce întotdeauna sănătate mintală. Doar cel cuprins de frică judecă pe altul. Ai trecut tu dincolo de strânsoarea fricii? Dacă nu, atunci recunoaşte-ţi frica. Dacă îţi recunoşti frica, nu îi vei judeca pe ceilalţi, deoarece vei ajunge să înţelegi că frica îţi distorsionează întotdeauna percepţia. Recunoaşte-ţi frica şi fii sincer cu tine şi cu ceilalţi. Mărturiseşte: „Sunt cuprins de frică acum şi de aceea nu pot vedea corect.” Renunţă la judecăţile pe care vrei să le faci, căci ele nu sunt altceva decât un atac lipsit de sens împotriva cuiva a cărui bunătate nu o poţi vedea. Încredinţează-mi Mie aceste judecăţi. Spune adevărul: „Iisuse, nu-l pot vedea corect pe acest seamăn al meu, deoarece îl judec. Ajută-mă să mă dezbar de judecăţile mele şi să înţeleg ce frici sunt scoase la iveală în mine de către comportamentul său.” Fiecare judecată pe care o faci despre aproapele tău vădeşte cu mare precizie ceea ce urăşti sau nu poţi accepta la tine însuţi. Nu urăşti pe altcineva, decât în cazul în care îţi aduce aminte de tine însuţi. Iată de ce, orice încercare de a justifica mânia, frica sau judecata eşuează lamentabil. Este pur şi simplu o tentativă de a acuza pe altcineva pentru propria ta greşeală. O încercare lipsită de onestitate. De responsabilitate. Ai mijloacele de a pune definitiv capăt judecăţii, dar încă mai vrei s-o justifici. De ce? Fiindcă nu-ţi poţi recunoaşte greşeala. Preferi să suferi, decât să admiţi că ai făcut o greşeală. Preferi să pretinzi că eşti perfect, decât să recunoşti că, în cazul ăsta, eşti un învăţăcel. Ce orgoliu de neînţeles! Cum pot lua de mână pe cineva care, în pofida durerii sale, insistă că e perfect? Nu te pot ajuta, dacă nu mă laşi să o fac. A greşi nu este un lucru atât de îngrozitor. Greşeala nu te va deposeda de iubire şi de acceptare. Tu aşa crezi, dar asta nu e decât o închipuire. Ceea ce te privează de iubire este insistenţa că faci ceea ce trebuie, atunci când, de fapt, nu faci. Asta împiedică intervenţia corectivă. Încearcă, te rog, să înţelegi acest lucru. A nu face ceea ce trebuie nu înseamnă a fi „rău”, iar a face ceea ce trebuie nu înseamnă a fi „bun”. Fiecare dintre voi va face atât ceea ce trebuie, cât şi ceea ce nu trebuie, de sute de ori în cursul unei singure zile. Îţi spun că nu poţi număra de câte ori faci ceea ce trebuie, sau ceea ce nu trebuie pe durata călătoriei tale pământeşti. Această lume este o şcoală şi ai venit aici ca să înveţi. A învăţa înseamnă a face greşeli şi a le corecta. A învăţa nu înseamnă a face tot timpul ceea ce este bine. Dacă ai face tot timpul ceea ce este bine, ce nevoie ar mai fi să vii la şcoală? Fii smerit, prietene. Te afli aici ca învăţăcel şi trebuie să accepţi că aşa stau lucrurile, dacă e să-ţi însuşeşti lecţiile pe deplin. Dacă nu recunoşti că ai făcut o greşeală, nu te pot ajuta s-o corectezi. Dar, admite-ţi greşeala şi corectarea va fi acolo, o dată cu iertarea. Aceasta e calea pe care ţi-am pregătit-o. Nu încerca să fii perfect, prietene. Este un ţel nepotrivit. Numai cei care aleg să sufere mult şi din greu doresc să fie perfecţi. Doreşte, în schimb, să recunoşti fiecare greşeală pe care o faci - ca să poţi învăţa din ea. Perfecţiunea vine spontan şi fără efort, numai atunci când spui adevărul, când renunţi la dorinţa de a-i impresiona pe alţii, când îţi abandonezi falsa mândrie. Cei care cer corecţia - o vor primi. Nu pentru că sunt mai buni decât alţii, ci, pur şi simplu, pentru faptul că o cer. Nu îi judeca pe cei ce nu sunt gata să-şi recunoască greşelile. Recunoaşte-le, pur şi simplu, pe ale tale şi dă restul lui Dumnezeu. Împărtăşeşte altora din experienţa ta, dar nu căuta să Ie-o impui, căci nu ştii ce nevoi au alţii şi nu e treaba ta s-o ştii. Aminteşte-ţi de ceea ce este bun în aproapele tău. Aminteşte-ţi de ceea ce este bun în tine însuţi. Lasă toate fricile şi judecăţile să se disipeze, acolo unde se ivesc. Recunoaşte-ţi greşelile şi fii tolerant faţă de greşelile pe care le fac alţii. Iată ce-ţi cer EU. E simplu, nu-i aşa? E atât de simplu, încât vei uita mereu. Dar nu fi descurajat. Dacă dorinţa ta pentru pace e puternică, în cele din urmă îi vei ceda. O dată ce ai decis că asta este ceea ce vrei, nu poţi să nu reuşeşti să vii acasă. Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare cele mai frumoase articole, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!