Parintii nostri n-aveau timp de noi. Noi n-avem timp de copiii nostri. Copiii n-au timp de ei insisi. Undeva, timpul s-a fracturat. Timpul nu mai are rabdare nici el.
Deunazi un adolescent s-a dus la doctor, cu lacrimi in ochi, ca el nu mai poate. Nu mai poate cu sportul, cu ora de sport, cu profa de sport. Nu mai poate cu stress-ul. Nu mai poate, i s-a luat! „Unde-ti sunt parintii?”. „La munca, ca de obicei!”. „Pai si ei stiu de problemele tale?”. Le-a zis, intr-o doara. „Si ei?”. Ei, parintii, si-au verificat agenda si n-au putut sa vina azi. Erau prea ocupati. Ei sunt noii intelectuali. Au citit carti de parenting. Cunosc toata musacaua despre cum sa-ti incurajezi copilul sa fie autonom. Independent. Pe picioarele lui. Sa creasca darz. Sa creasca – preferabil singur. Ce-atata cocolosit? Ce-atata dragalit? Parintii au devenit tonomate de marunti, facturi, credite si bonuri de benzina, haine, mancare, si timp pierdut. Gasitorului recompensa. Pentru ca.
Ucigasii de timp
Nu mai avem timp. Nu mai avem timp de noi. De voi. De ei. De mai nimic. Surpriza, timpul n-a murit. Dar exista timpi morti. Timpi morti la semafor. Decedati prin vreo intersectie. Agonici, prin vreo camera de asteptare. Timpi de suspans, de plictiseala, de ars gazul pe vreo pagina de Internet. Prin vreo anticamera a gazului oranj al modernitatii. Si, de intrebi vreun concitadin „cu ce te-ocupi?”. O sa-ti raspunda sec, sardonic: „Mi-omor timpul!”. Mai cu una, mai cu alta. Prea obosit sa si-l petreaca in vreun altfel, si-l petrece cu nimicuri. S-a saturat sa i se-aduca aminte sa fie productiv. Renunta la statutul de vita, se duce fix in planta si propteste ghiveciul in timp ce admira fereastra. E-o floare-n glastra, e un rizom in cernoziom. Omul contemporan e un malaxor al orelor care se succed, anost, din secunda in minut, ora dupa ora, dinspre casa inspre masa si-apoi, vlaguit, inapoi spre casa. Mai mereu, habar n-are cu ce s-a ocupat pe parcursul zilei.
Stirile all-iclusive
Nivelul de satisfactie in munca e smirgheluit, cu taina si inversunare, de grindina informationala. Vesti. De peste tot vesti. Vesti pe toate gardurile. Vesti pe toate ecranele. Care pe calculator. Care pe tableta. Care pe telefon. Vesti care au capatat o oarecare obraznicie, nu te mai poti ascunde de ele nici in closet. Le primesti in casuta de mail. Apar, rasar ca ciupercile dupa ploaie pe reteaua de socializare. Stiri care sunt la rupere. Stiri calde, proaspat scoase din cuptor, prematur dospite. Stiri despre razboaie, coruptie, state islamice si decapitari rituale, despre politicieni corupti si copii schilozi a caror singura sansa e daca tu, anonimule, ai sa-ti iei din timpul tau, dar mai ales din buzunarul tau, o suma modica, pe care s-o arunci intr-un cont oarecare. Aceiasi parinti care-si neglijeaza odraslele lacrimeaza la soarta unor sarmani, sunt miscati pana in chiloti de dezmatul potentatilor, de balanta contabila, de concediul all inclusive pe care se lupta sa-l obtina, doar ca sa se retraga apoi, ca intr-un fel de sanatoriu, in salatiera argintie pe care plutesc, ca intr-un vis hulpav, fructe si baclavale, chiftele si cartofi cu rozmarin.
Cine isi bate joc de cine?
Izmana aurita a vietii ca vacanta pelerineaza prin mintile aburite ale fiecarui corporatist inlantuit de existenta-i modesta in timp ce-si calmeaza nervii cu vreo pastila – de nervi – frust iritat ca nu-si mai gaseste o data singuratatea, ca-i suna mai mereu telefonul, ca-i bipaie lampa, ca i se-aprinde senzorul de ulei pe bordul masinii, ca i s-a dezumflat din nou o roata. Si ca, poate, diseara, iar o sa-si gaseasca masina ridicata, prezenta vulgara prin absenta, si-apoi sa te tii, du-te la depozit, plateste amenda, cearta-te cu mini-gaborii care-o tin in paza, vino inapoi la ceas de noapte pe bulevardul prost luminat, incalzeste mancarea la microunde, ca salveaza timp, cearta copilul ca s-a zgariat iar la tibie, ia-l de urechi, intreaba-l de teme! „De ce nu ti-ai facut temele,? De-aia te tin eu in scoala? Sunteti o generatie de razgaiati, de cocalari si lepre! Nu te mai uita imprejur! De ce te-ai imbracat din nou ca o panarama, ce-s cerceii aia? Asa te-a invatat maica-ta sa te imbraci, ca o curva? Eu muncesc sa te fac om si tu iti bati joc! Si tu isi bati joc!”, suna, ditirambic discursul parental. Si ei isi bat joc! E-un joc. E-o bataie pretutindeni…
Iti bati joc. Cine, de fapt, isi bate joc de cine? Parintii de azi nu se compara cu parintii de ieri. Parintii de demult n-au stiut, in comunism, ca au copii. Pana la o varsta, si-au exilat pudoarea la propriii parinti, care prin vreo curte, care prin vreo comuna, i-au dat sugari si i-au luat scolari, le-au explicat cum e cu cheia, cum e cu gatul, cum e cu joaca din spatele blocului in timp ce isi frecau tamplele despre cum sa puna o zeama pe masa, la cina comuna. Munca era grea, sase zile din sapte, de la opt la patru, dupa care gramada cu varf din troleu, in tramvai, prin metrou, la coada la carne, dupa care un pic de pornografie radiofonica, un pic de Europa libera, o carte acceptata, visand in ghiortait de mate la jumari si curcani in abur.
Trecutul care iti tortureaza viitorul
Parintii de ieri sunt bunicii de azi care-si rasfata nepotii. Dar nu oricum. Doar cand au timp. Doar cand au loc. Doar cand au spatiu. Cand nu se uita la televizor la fiecare documentar despre propriile tinereti. Sau la telenovele turcesti sau coreene si dramolete indiene. Cand nu depaneaza pareri prin parc despre cutare politician si ce amanta si-a mai tras. Cand nu peroreaza banalitati la alte cozi simulacru unde-si aduc aminte de lagarul care i-a fatat si i-a abandonat. Cand nu-si maseaza coxartroza cu vreo alifie din plante minune. Cand nu bocesc. Cand nu bolesc. Cand nu manipuleaza. Cand nu-si cearta aceiasi copii, crescuti in parcare si cu cheia de gat, ca nu petrec suficient timp cu propriii copii. Cand le-aduc aminte, suveran, ca ar trebui sa munceasca mai putin, sa se grabeasca mai putin, sa se enerveze mai putin, sa manance mai putin.
Totul mai putin. In timp ce timpul e mai putin, nisipul care-ti fuge dintre degete, praful care-ti scapa printre ochi, sau poate ca era o musca, scotomul tau moral de agitat contemporan dependent de ticuri si verificari, telefoane date cu: „Ti-ai luat pastilele? Cat ai tensiunea? Ce-a zis doctorul? Te mai doare? Cum ai dormit? Ai scos cainele la plimbare? Il mai ai? Cum pe cine? Pe caine!”. Intrebari monotematice cu raspunsuri monosilabic se plimba pe alei, printre blocuri, in timp ce familia e ca un puzzle disfunctional in care un copil a infipt alandala piesele.
Si, din intersectie, se aude muezinul ortodoxiei care cheama inapoi la valori. Inapoi la smerenie. Inapoi la sfintenie. Inapoi la abstinenta. Inapoi, tovarasi! Ne uitam catre maine cu gaturi de bufnita. Inainte! Ca inainte era mai bine.
de Dr. Gabriel Diaconu – medic specialist psihiatru
