Traim vremuri in care individul trebuie sa manance sanatos, sa doarma bine, sa faca sport, sa aiba grija de el si mai ales sa aiba mare grija sa fie fericit! Well, pare ca toata iconografia asta nu lasa spatiu pentru greseala, eroare, esec.
In aceasta ecuatie a individului vesnic tanar si implinit esecul devine sinonim cu devalorizarea de sine; se insinueaza, putin pervers, ideea ca nu ai avut suficient grija de tine, ca nu ai facut alegerile corecte. Well, eroare, gresit, nimic mai neadevarat!
Alegerile nu sunt bune sau rele, sunt doar masura putintei noastre la un anumit moment existential. Este dincolo de bine sau rau. Mintea umana s-a structurat pe acest binom, s-a cablat cum spunea un mare antropolog, in acesta alternanta: zi – noapte, viata – moarte, bun – rau. Asadar, omul zilelor noastre ar putea concluziona eronat ca fericirea este bine iar esecul este rau. Eu as spune ca fericirea ne da placere iar esecul taman opusul, neplacerea.
Refuzam neplacerea precum matele apa si pana la un punct este sanatos pentru conservare dar in exces creeaza dificultati majore. Stiti copilul poate refuza neplacerea de a merge la somn sau masa dar cand se da cu fundul de pamant, intr-o criza majora, atunci consuma energie vitala si autoinfleaza neplacerea la cote paroxistice… nu radeti si adultii fac asta, fara sa vrea si fara sa-si dea seama. In general, refuzul paroxistic al neplacerii sau a esecului ascund alte cauze, mult mai vechi si mai adanci decat aparenta circumstanta, dar asta este o alta discutie.
Sa enumeram cateva „esecuri”:
Cuplu esuat
Aici lucrurile sunt tragice si catastrofice, mai ales in primele momente. Unul pleaca altul plange, si unul si celalalt traiesc diferite sentimente de vinovatie, respingere si abandon, etc. Adevarul este ca esecul de astazi, dincolo de junghiurile pricinuite, deschide si o poarta spre noi reamenajari, intelegeri, aspiratii. Le da sansa, fiecaruia, sa redefineasca ce vor, cine sunt, ce sens are existenta lor si tot asa. Fara esecul respectiv nu ar exista intrebari de genul: Oare de ce aleg mereu astfel de parteneri? De ce ma simt atat de tradat/tradata? De ce ma separ atat de greu? Oare ce anume repet? Vedeti?
Intrebarile nu sunt pentru celalalt, ci pentru noi insine. Tot asa si raspunsurile. Sa nu uitam ca hohotul de ras de astazi nu era posibil fara esecul zilei de ieri si cumva, paradoxal, mai ca-ti vine a spune multumesc! Este greu sa fii intelept si furios simultan, cred ca-i imposibil, dar poti cu siguranta, pas cu pas, sa inveti cum sa rabzi durerea, cum sa-i cauti sursele in pliurile inimii, acolo unde nu te-ai mai uitat de atata vreme… sa o mangai incet pe crestet si sa-i spui… „Lasa, ca te faci tu mica!”
Parintii, greselile si vinovatia
Un autor minunat, Berry T. Brazelton, spunea ca e tare pacat ca parintii nu stiu ca invatarea se produce doar in momentele de criza, doar in erorile de parenting si nu in momentele in care am ghicit nevoile copilului.
Sa nu intelegi, nevoia copilului nu este o crima, nu inseamna ca nu sunteti parinti buni si nici ca ati traumatizat pe viata pruncul. Un moment esuat ne invata pe noi si pe ei deopotriva ca nu suntem identici, ca pentru a relationa trebuie sa invatam alteritatea, diferentele, ca a iubi sau a fi iubit, la orice varsta, nu inseamna sa ghicesti nevoile sau intentiile celuilalt. E mai usor in cuvinte.
Daca parintii nu s-ar lasa coplesiti de sentimente difuze de vinovatie, neputinta, inadecvare, atunci s-ar putea bucura de lucrurile noi pe care le descopera in copiii lor sau in ei insisi atunci cand ceva a esuat, cineva a gresit sau nimeni nu a inteles nimic din ceea ce tocmai s-a intamplat.
Concluzii
Desi esecul este neplacut si dureros, decat sa ne consumam zadarnic in evitarea sau negarea lui, mai bine incercam sa invatam sa-l toleram si sa asteptam darurile pe care, mai devreme sau mai tarziu, le aduce.
