Toti suntem intr-o continua cautare…

Publicitate

Cu totii cautam ceva… poate uneori doar sa fim acceptati asa cum suntem sau sa gasim ceva ce ne lipseste.

…iubirea aia, pe care Dzeu stie cum o vrem: mare, pasionala, frugala, rapida ca o ploaie calda de vara, datatoare de siguranta sau pur si simplu care sa ne faca sa ne zbatem ca pestele pe uscat. Dar cu totii o dorim, o cautam, n-o gasim, o gasim, o pierdem, ne lamentam, acceptam compromisul , sau doar ramanem niste visatori eterni in asteptarea ei.

SI ne place ca aratam ca niste dare sangerii pe cerul albastru, dupa ce am avut-o, am luptat pt ea, am pierdut-o sau pur si simplu am inteles ca trebuie sa Le lasam PE TOATE SA FIE ASA CUM SE VOR.

Cautam priviri la lumina carora am crescut, am iubit si am SIMTIT. Doar acele priviri, fie batand in nuante caprii, verzi sau albastre… de ce nu , chiar negre(!?), fiindca ele au fost purtatoare acelei licariri ce ne-a propulsat pe mai departe, pe cararile vietii noastre.

Cautam ceva care sa ne defineasca si care sa ne faca sa regasim stari de altadata.

  • Cautam bucurii si culori’; spatiul safe.
  • Caldura.
  • Zambete.
  • Incurajare.
  • Speranta.

Si da, se mai intampla sa cautam prea mult si sa nu gasim ceea ce am sperat ca vom gasi, ba chiar sa ne faca mai mult rau.

Unii dintre noi mai au posibilitatea sa vada ce puteau pierde si sa faca o simpla miscare pentru a recastiga inapoi binele la care erau sa dea cu piciorul. Altii, mai putin norocosi nu mai pot face nimic, ci doar sa accepte, sa mearga mai departe pe cararea schimbarii si sa astepte sa rasara soarele….intr-o zi tot va aparea.

Cautam ceva. SI…gasim eternul intr-o privire, si fericirea, intr-o simpla bataie de gene si un zambet furat strengar ori intamplator.

Ratacim prin lume. Ne lovim tamplele de stelele ireale – asteptari ale propriei noastre imaginatii- insa nu, nu e ceea ce credeam ca vom gasi.

Publicitate

Fugim in orase unde credem ca ne vom regasi si vom gasi ceea ce cautam si de fapt fugind, cazand si julindu-ne departe de casa, incepem sa aflam bucati din ceea ce cautam – pe noi insine.

Mai trece o zi, apoi o saptamana si apoi un an departe de tara ori prin orase medievale, gotice, senzuale, reci, romantice, printre straini… cautam si tot cautam, ne transformam, murim si renastem, ne reinventam.

CRESTEM. Fugim de parinti ca sa redevenim parinti si ne pare rau, insa fuga era necesara. Departe, cat mai departe.

Azi stim ca suntem NOI, Eu-uri daltuite in parte.

Uitam ce cautam, insa intelegem cum e sa prindem radacini, intelegem ce dorim: stabilitate unii dintre noi, libertate totala ceilalti.

SI ne e bine asa, fiecaruia, cu ceea ce descoperim , cu mentiunea insa: Ca am reusit, de nu…. vom mai bate pamantul, ne vom mai lasa purtati de vanturi care sa ne sufle in plete si sa ne impinga vasul spre taramul Morgana ce ni-l cautam.

A fost o vreme cand cautam iubirea si de atata cautat aveam julituri pe suflet si rani inchegate in atatea lacrimi, apoi nu mi-a mai pasat…

A fost o vreme cand cautam implinirea si, de atata umblat, talpile gandurilor mele devenisera ferfenita si atunci m-am oprit, am sezut si am acceptat durerea, oboseala, faptul ca nu mai poti decat pana intr-un punct si apoi ori totul e terminat, ori se va continua. Cum??….Vei vedea!

Acum insa.. mai caut ceva, timpul mi-ar zice ca deja am pierdut jumate, in schimb eu cred ca puzzle-ul e aproape terminat. Doar cateva piese lipsa si ele in curand sunt gasite.

Trei sferturi pot fi gata, rapid.

Intregul insa….. ?? La momentul cand timpul se va face implacabil de drept.

Tu, ce mai(poti) cauti( a) inca?

Un text de Alexandra Serban

Sursa: garbo.ro

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!

Publicitate
Alte Articole
De Suflet