De Suflet
Relatii

Scrisoarea unei femei : “De astazi, nu ma voi mai lasa niciodata calcata in picioare din dragoste”

Publicitate

Am plans mult cand a plecat, aproape o luna am plans in fiecare zi si in fiecare noapte. Era foarte dureros mai ales ca nici nu ne-am certat vreodata. Era dureros pentru ca nu il puteam invinovati de nimic decat ca nu ma mai iubea. Este asta o vina?? Nu mi-a spus in cuvinte ca nu ma mai iubeste, dar la ultima noastra intalnire, in discutie, mi-a spus ca merit ceva mai bun decat el… Pe moment am crezut ca o spune doar asa, ca un fel de glumita nevinovata, dar nu am realizat dimensiunea grava a problemei decat cand s-a urcat in autobuz. Am vrut sa il sarut cum ne sarutam de obicei, dar a intors putin fata si sarutul a cazut pe obraz.

Apoi, cand l-am sunat dupa-amiaza, mi-a spus ca atat cat am avut eu piciorul si mana in ghips a cunoscut pe altcineva si sa ii dau timp. Intr-un sms, mai tarziu, mi-a spus ca: “ne vom iubi in alta viata”.

Am plans cu ochii, lacrima dupa lacrima, apoi lacrimi unite in suvoaie subtirele mi se innodau in barba. Imi era rusine de plansul meu, ma detestam ca plang, plansul meu era urat, imi schimonosea fata asa cum imi mutila si inima. Eu as fi vrut sa fie curat, diafan ca la cinema, dar nu ma puteam abtine; plangeam pe ascuns sa nu stie nimeni; plangeam in hohote cu nasul rosu si curgandu-mi, cu ochii injectati ca ai unui alcoolic. Plansul meu ma desfigura cumva. Am plans cu inima caci simteam ca se rup din inima mea bucati care incep sa curga la vale ca niste sloiuri fierbinti ce ma secatuiau de viata si de sange.

Am plans cu mintea, am plans dupa euforia pe care o simteam in mine cand eram impreuna cu el. Am plans cu spiritul caci ramasesem fara de mine, ma pierdusem toata in el si mie nu mi-a mai ramas nimic.

Goala pe dinauntru, ascultam melodiile de la radio si parca toate vorbeau despre despartirea mea. Am incercat sa ma adun, am incercat sa citesc din nou, dar gandurile toate zburau catre el. Am incercat sa fac lucrurile care inainte imi faceau placere, nimic nu mergea. Atunci am inceput sa scriu altor fete care sufereau pe forum din diverse motive, sa le incurajez, sa le dau sfaturi, sa le spun ca nu merita nimeni sa plangi dupa el, dar eu continuam inca sa plang.

Le spuneam lor ca: “uneori plangem cu lacrimi de bucurie, alteori cu lacrimi grele de tristete adanca, uneori inima din piept se rupe in bucati si se transforma in cristale de durere… Ele se rasfrang peste oameni si intristeaza tot in jurul lor ca un suvoi rece-chiar inghetat si involburat ce matura totul in cale … Uneori plangem de durere, alteori de neputinta, uneori plangem in tacere, alteori doar din suferinta. Cand ne plangem de mila insa e cel mai trist pentru ca nu putem acuza pe nimeni de esecul nostru ca si oameni, am smulge carnea de pe noi sau am urla precum lupii de atata durere…”

Publicitate

Si totusi lacrimile ne si vindeca. Dupa un plans sanatos, luam decizii si ne transformam in stanca!

– De azi voi fi un alt om, mai puternic si mai inalt sufleteste, caci nu ma voi mai lasa calcat in picioare nicicand! Nu cred sa fie om in lumea asta mare si tare nedreapta uneori care sa nu fi plans cu toata fiinta lui!…”

Pana intr-o zi cand am deschis ochii larg, am privit apartamentul in care de o luna nu mai facusem curat, am tras draperiile pline de praf, am tras perdelele si am deschis toate geamurile. Am pus pe mine un pantalon si un tricou vechi, mi-am legat parul si am facut toata ziua curatenie, o curatenie din aia adevarata in care nu ierti nici un coltisor, nici un geam, nici un paianjen. Am muncit 6 ore fara sa simt oboseala deloc. Uda de transpiratie, am intrat in dus, mi-am pus ceva sa mananc si dupa aceea am dormit. Era ora 20 si am dormit neintrerupt pana a doua zi la ora 13.

M-am trezit vesela si cu chef de treaba maxim, am pus aspiratorul peste tot, am dat toate cartile din biblioteca si am aspirat si pe sub pat. Cand am obosit, le-am lasat pe toate asa cum au ramas si m-am imbracat si am iesit afara, am fost pana la coafor. Era inca deschis si am rugat-o pe fata care imi fila uneori parul cel lung, sa ma tunda scurt de tot, bob; ea s-a uitat lung la mine

– vreti sa va tundeti scurt.. ???

– Da, cel mai scurt bob pe care stii tu sa il faci…

Cand a terminat fata m-a privit cu teama sa nu ma fi razgandit. I-am spus ca imi place de mor cum m-a tuns si drept rasplata i-am lasat un bacsis dublu. In primul magazin mi-am luat o vopsea de par, asa, ca sa schimb tot daca tot e sa schimb ceva in viata mea, si din saten auriu am ajuns un blond gri platinat, dar imi placea strasnic de mult. Acasa m-am vopsit si chiar m-am si machiat dupa aceea. Asa, aranjata, am comandat pizza si m-am uitat la vreo trei filme unul dupa altul pana pe la doua dimineata. Am adormit tun si m-am trezit dupa 4 ore odihnita si binedispusa. Acum ma intrebam singura: ce sa fac, termin curatenia sau plec in oras?

Evident, am plecat in oras, gatita, tunsa fresh, machiata cu gust. Ma priveam in vitrine si ma intrebam singura:

– de ce ai plans, fraiera ce esti??? Tu chiar nu stii ca meriti ceva mai bun de atat???

A mai trecut ceva timp, acum simteam altfel curgerea timpului si cel mai rau ma simteam lunea seara, dar in timp am trecut si peste asta.

-M-am simtit cu adevarat bine cand am scris prima poezie… si de atunci scriu.

* Un articol trimis de Ionescu Maria Gabriela, sursa: garbo.ro

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!

Publicitate