“Eram trist pentru ca nu aveam incaltari pana cand am zarit pe strada un om fara picioare.” – Zicala persana
Ce este acea forta motrice care ne impinge in fiecare dimineata catre locul de munca care ni se potriveste sau nu, unde ne face placere sa mergem sau nu? Sa fie frica? Probabil frica de a nu mai avea un salariu care pentru cei mai multi dintre noi este oricum prea mic?
Sa fie sentimentul de siguranta financiara pe care ne dorim sa il simtim in fiecare zi? Ne dorim o plasa de siguranta, dar nu realizam ca acea plasa este oricum prea subtire pentru a ne sustine greutatea propriului corp care este pe zi ce trece si mai incarcat de griji si suferinta.
Si totusi, ce ne anima? Gandul ca facturile trebuie platite, gandul ca vom pierde casa in care locuim tot mai putin si dormim din ce in ce mai prost si mai agitati?
E dimineata, ceasul suna, acel sunet pe care nu-l mai suporti, dar la o perioada ii schimbi melodia, poate asa mai uiti cateva zile de faptul ca nu-ti doresti o astfel de viata. Iti pui cravata in jurul gatului si iesi pe usa cat mai repede spre sarcinile care te asteapta si care sunt din ce in ce mai multe. Iar daca intarzii, trebuie sa inveti sa ai o scuza care oricat ar fi de justificata nu mai intereseaza pe nimeni. Doar esti platit regeste… ti se plateste chiar si demnitatea…!
Sa ne anime o vointa exceptionala, care ne doreste binele, care ne doreste o cariera aplaudata, un loc invidiat de ceilalti care nici ei nu mai stiu cum este sa ai macar un minut coloana dreapta? Dar cel putin ei au un scop: sa-ti ia locul.
Daca erai inzestrat cu atata vointa, de ce nu renunti in aceasta clipa la viciul care te trage in jos si care te duce spre nicaieri? De ce nu te lasi in aceasta clipa de fumat? De ce nu te apuci chiar azi de sportul cu care te minti singur de atata vreme ca il vei oferi corpului tau? Stii bine cata nevoie are… Daca arata mai rau sau se imbolnaveste, nu este nici o problema. Il imbraci in haine scumpe de firma (ca iti permiti doar) si nimeni nu va observa nimic. Mai mult chiar, vei fi invidiat. Stii bine ca iti place asta.
Deci nu este vorba de vointa. Ea exista, dar este atat de slaba ca abia mai palpaie. Ramane frica. Probabil asta este. Frica zilei de maine care oricum nu stii sigur daca va mai veni, dar stii sigur ca va fi traita la fel de ipocrit ca si ziua de azi. Ce s-ar putea schimba de altfel?
Chiar nu crezi ca experienta de viata, pe care ai trait-o, nu ti-a subliniat pana acum la ce esti bun cu adevarat? Ce ai putea face cu placere tot restul vietii? De ce nu ai curaj sa faci schimbarea? De ce nu ai capacitatea sa lucrezi si pentru tine asa cum lucrezi pentru altcineva? Sau viata ta de pana acum a trait-o de fapt altcineva pentru tine? Sau a trait ceea ce este visul tau?
Nu ai nici un drept sa renunti la visul tau, nu ai nici un drept sa te minti. Schimba-te in acest moment. Nu mai amana de pe o zi pe alta lucrurile. Apuca-te azi de tabloul pe care iti doresti sa-l pictezi, apuca-te azi sa scrii acea carte pe care iti doresti sa o scrii inca din copilarie. Apuca-te sa faci acele aranjamente florale la care te pricepi atat de bine. Fa acele poze artistice de care te-ai apucat candva, dar ai renuntat.
Eu m-am apucat in sfarsit sa scriu…
Ai incredere in tine. E obligatia ta. E singura ta obligatie in aceasta viata sa iti iubesti fiinta. Si daca nu reusesti din prima sa iesi la liman, mai incearca. Poate va trece ceva timp pana vei reusi, dar vei fii fericit. Vei putea respira in voie, fara sa-ti astupe altcineva narile.
Nu mai sta ca o trestie batuta in vant. Stim cu totii ca si daca vantul se opreste, se gaseste cate unul care se crede mai destept ca tine si incepe sa sufle din ce directie vrea. Dar pentru asta trebuie sa platim un pret, care pentru unii este cam mare: trebuie sa ne deconditionam. Trebuie sa invatam sa avem gandirea unui individ, nu a unei turme. Sau ne doare atat de mult sa stam in picioare?
Dar probabil niciunul dintre noi nu se regaseste in aceasta situatie. Noi nu suntem asa…
Noi suntem fericiti!
de Adrian Cutinov
