Strigat mare, rasunator peste ape, pe ulite, prin orase, rasunator prin timp, pina la noi, si dupa noi. Strigat si chemare, si unii veneau si se botezau si credeau, altii nu, doar auzeau si treceau. La fel si atunci, la fel si acum. Se aude ca se apropie, se vede ca se apropie Imparatia cerurilor, dar unii cred si se intorc, altii trec si lasa viata sa treaca.
Pocaiti-va, rasuna, dar ce sa fie oare? Sa fie intoarcerea la adevar, caci despre ea se striga, intoarcerea la sine caci despre ea rasuna aerul, intoarcerea la Dumnezeu caci asta e chemarea.
Si când e sa te intorci la adevar ce sa faci oare? Sa pui credinta in locul necredintei si indoielii, sa pui milostivire in locul unde era egoism si rautate, sa pui fapta buna, gind bun, sa pui iubire, sa pui blindete, sa cauti adevarul, sa-L cauti pe Dumnezeu in tine, in sine-ti si in altii.
Pocaiti-va, intoarceti-va la adevar; caci in greseli, in pacate, in nelegiuiri greutate mare apasa pe suflet, si tulburare mare, si negura se lasa peste vederea sufletului, si intuneric si minciuna. In pacate si greseli, nu exista adevarul, nu exista usurimea sufletului, ci ingreuiarea lui, acolo e dezlipirea de bine, acolo e uitarea noastra, acolo e uitarea de Dumnezeu.
Intoarceti-va, si vedeti ca bun si blind este adevarul.
Intoarce-te fiule ratacit la sinea ta, si vin-o inapoi, ca Tatal tau te asteapta ca pe cea mai mare dorire.
Nu Dumnezeu ne-a pierdut pe noi, ci noi L-am pierdut prin uitarea noastra, prin orbirea noastra. Auzim si vedem ca se apropie Imparatia cerurilor, dar aminam toate, aminam si mai stam de ne complacem, mergem in virtutea inertiei, inertia unei vieti in care ne-am lipit de materie si am uitat de Dumnezeu.
Cei cu sufletul ingreuiat, cei prinsi in alergarea materiei, sa ne intoarcem la cunostiinta adevarului, sa ne revenin in sine, sa deschidem ochii si sa recunoastem in toate ca Imparatia cerurilor este mai aproape.
„Deci pocaiti-va si va intoarceti, ca sa se stearga pacatele voastre” (Fapte 3,19)
