Pozitia omului in creatie e unica, suntem fapturile lui Dumnezeu, dar suntem si realizarea noastra.
Pe Dumnezeu Il ai sadit, „inoculat”, latent, in structura ta spirituala. Tu esti altoit cu un Om-Dumnezeu, absolut superior conditiei tale pamantesti. Prin aceasta si tu esti fiu al lui Dumnezeu. (…) Ne-a dat si noua puterea sa fim fiii lui Dumnezeu. Daca cineva e constient si traieste aceasta evidenta interioara si pe celalalt plan al existentei, unuia ca acela nici un rau nu i se mai poate intampla. Nici omorati nu pot fi, pentru ca in ei prezenta divina e forta care face desarta orice zvarcolire a raului asupra lor.
Incercarile si nelinistile vremii au si ele un rost: ne provoaca la gasirea sensului ce-l avem in Dumnezeu, ca ultim reazim etern al linistii, iar pe de alta parte ne conduc la gasirea de noi insine, ca fapturi renascute in Dumnezeu si ajunse la libertatea spiritului.
Cand ajungem la cunostinta a ceea ce suntem de fapt, ca avem o inrudire cu Dumnezeu, ca locuieste chiar in structura noastra spirituala, ca suntem in pragul liberei alegeri a unei conceptii de viata de care sa ne tina, chiar de n-om fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela si lumineaza toata viata noastra cu conceptia crestina despre lume si viata.
Sa nu va ganditi niciodata ca dupa moarte veti mosteni imparatia pe care n-ati trait-o inca de pe pamant.
Cand dai, la inceput dai din ceea ce ai, apoi, de la un moment dat, dai din ceea ce esti.
Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.
Omul bun ii vede pe toti oamenii buni, iar cel rau si viclean invinuieste, osandeste si vorbeste de rau nu numai pe cei ce merg stramb, ci si pe cei ce merg drept.
Iubirea lui Dumnezeu fata de cel mai mare pacatos este mai mare decat iubirea celui mai mare sfant fata de Dumnezeu.
Dumnezeu nu uita de om cum uita omul de Dumnezeu.
Calea cea mai lunga pe pamant e de la urechi la inima, incat ani de zile nu ajung, ca sa-i dai de capat.
Omul se roaga de Dumnezeu sa-l scape de necazuri si Dumnezeu se roaga de om sa-si schimbe purtarile. Socotiti acum, care de cine sa asculte mai intai?
Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse.
Fapta buna este buna numai daca este acoperita de smerenie.
Nu poti propovadui imparatia Cerurilor cu plumbii materiei pe aripi.
Mantuirea se lucreaza numai pe ruinele egoismului.
Pastrarea capacitatii de incadrare in disciplina a unui suflet face dovada armoniei si valorii sale.
Cine vrea sa biruie lumea e dator sa ia arma rar folosita a iertarii, oricate necazuri ar patimi de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede ca fratii sai stau legati intr-o robie straina, in intunericul necunostintei de Dumnezeu si de ei insisi.
Pana nu te-ai lepadat de tine, esti o fantana seaca; iar daca te-ai lepadat de tine si te-ai dedicat lui Iisus, El te-a schimbat in izvor de apa vie. Numai asa poate sufletul sa ajunga la sine insusi, la El – cel adevarat, lepadandu-se de sine si stramutandu-se in Dumnezeu. Nu stiu pe lume o biruinta mai mare ca aceea de a te lepada de tine si a ajunge liber; e trairea libertatii duhului: “Adevarul va va face liberi”. Deci, intelegem ca fara (sa platim) aceasta vama a fapturii noastre vechi stateam in minciuna, incoltiti de iluzii si striviti de rotile necesitatii fara iesire, stransi in acest cleste.
De aici ne scoate numai Iisus. Cand se petrece aceasta? Cand il cunoastem pe Iisus ca inima a inimii noastre, ca suflet al sufletului nostru, il putem cunoaste numai in iubirea si bucuria pe care o simtim cand renuntam la Eul nostru si ne aflam fata catre fata cu Dansul.
Omul se desavarseste si ajunge expresie suprema, cand sufletul lui se recunoaste in vesnicie, in infinit! – ceea ce e propria sa revelatie. Adevarata restriste a omului sta in faptul ca nu izbuteste pe deplin sa-si aduca la expresia suprema propria-i fiinta, ca e tulburat de eul sau si isi pierde vremea cu lucruri de nimic.
