Cuvintele sunt modul nostru de a ne transpune in lume, poarta prin care reusim uneori sa ne exteriorizam trairile si mijlocul cel mai la indemana prin care putem face bine sau rau celor din jur. Uneori cuvintele ne fac fericiti, alteori ne aduc pe marginea prapastiei…
Desi am stiut intotdeauna cum sa ma folosesc de magia cuvintelor si m-am bucurat mereu de miracolele pe care le-am produs prin fraze simple, rostite in momente in care nimic altceva nu ar fi putut exprima mai bine ceea ce simt, nu am simtit cu adevarat puterea cuvintelor decat atunci cand a trebuit sa ma lupt cu ele ca sa le fac intelese de cei din jur sau atunci cand, fara sa vreau, cuvintele mele au produs suferinta. E ciudat cum, dintre cuvintele frumoase a caror fascinatie mi-a invadat fiinta, nu le retin decat pe cele pe care le-am auzit.
Prima declaratie de dragoste, marturisirea fericirii in clipe greu de descris in cuvinte, multumirea cuiva care a simtit ce inseamna sa faci bine neconditionat… Cuvintele pe care le-am rostit eu insami in astfel de momente s-au sters ca prin miracol din mintea mea. Au ramas doar clipele acelea fermecate si trairile care ma invadeaza atunci cand ma gandesc la ele. E curios cum ni se intiparesc in minte cuvintele pe care ni le spun fiintele dragi si cum, in acelasi timp, le uitam pe cele pe care noi insine le rostim…
Puterea cuvintelor am realizat-o insa intr-o vara tarzie, cand, printr-o intorsatura bizara a destinului, l-am ranit cumplit pe omul pe care il iubesc. Cateva clipe de uitare de sine, o alunecare rapida pe panta deznadejdii si un „prieten” care intr-o clipa s-a transformat in altceva, fara nume si fara logica. Inevitabilul s-a produs si a provocat multa suferinta.
Numai miracolul iubirii care iarta si merge mai departe a salvat ceea ce eu, in cateva secunde, am fost in stare sa distrug. Tarziu, dupa ce am depasit amandoi momentul unei infidelitati trecatoare, dar dureroase, am incercat sa intelegem ce s-a intamplat. Iubitul meu mi-a marturisit atunci ca dincolo de faptul in sine, pe care nu il va putea intelege niciodata cu toata fiinta, nu l-a durut nimic mai mult decat noianul de cuvinte pe care le-am spus intr-un timp atat de scurt… celuilalt. Cel mai mult l-au durut cateva mailuri, pe care eu insami i le-am aratat, pentru a elucida un mister creat artificial intr-un moment de dezechilibru sufletesc.
I-am citit in privire atunci suferinta cumplita pe care i-o provocasera cuvintele mele frumoase adresate unui necunoscut in fond. Simtise in ele ceva din magia frazelor pe care cu mult timp in urma i le pusesem pe hartie lui insusi, ca sa inteleaga iubirea imensa pe care i-o purtam. Am ramas fara replica. Nu mi-am dorit niciodata mai mult sa fug departe de mine si de propriile-mi cuvinte care fusesera in stare sa provoace atata suferinta… Am incercat eu insami sa imi explic, dar nu am reusit; pentru ca uneori cuvintele scapa de sub control si ne stapanesc fara sa ne lase ragaz de gandire.
Am inteles atunci, demult, ca uneori cuvintele pot rani in clipe in care te astepti mai putin si ca fraze frumoase pe care le rostim din suflet in anumite momente ale vietii pot deveni pietre nemiloase de care sufletul celor dragi se poate izbi in disperarea de a ne intelege gesturile, faptele, trairile. Si tot atunci am invatat ca, desi e greu sa le stapanesti, cuvintele sunt, in fond, simple invelisuri artificiale care niciodata nu sunt mai presus de ceea ce se afla adesea bine ascuns in interiorul nostru.
Un articol de Iulia Scanteie
