Nu judeca sufletul omului dupa aspectul fizic!

Oamenii sunt unici, irepetabili, formidabili. Sunt la fel și diferiți în același timp. Fragili şi puternici. Greu de înţeles, dar uşor de iubit. Cu trecut, prezent şi viitor. Un univers de trăiri. Paradoxal ei nu se întâlnesc întâmplător. Iar povestea fiecăruia diferă în funcţie de chipurile care au făcut parte din viaţă şi mai ales de alegerile făcute. Unii au poveşti memorabile, demne de a deveni nemuritoare în coperţile unei cărţi. Alţii impresionează prin durerile şi deziluziile care i-au făcut mai moi sau mai abrazivi. Stâncă de piatră sau păşune plină de flori de câmp. Unii se ruşinează sau îi buşeşte râsul de alegerile făcute cândva, ori cu neputinţele omeneşti, asumate sau nu. Împărţim visele sub acelaşi cer şi păşim pe acelaşi pământ. Suflet drag, crezi că înțelegi tristețea din zâmbetul fiecaruia, furia din spatele cuvintelor oricui și fericirea din spatele lacrimilor omului? Crezi. Dar nu e aşa. Fiecare om are taina lui. Vorbim și visăm frumos. Ne ataşăm de oameni, de locuri, de lucruri şi de momente frumoase. Muncim cu dăruire. Ascundem dureri fizice şi sufleteşti, îndoieli, temeri, regrete, neîmpliniri… Redevenim empatici, prezenţi, atenţi. Plângem. Iertăm. Iubim. Păstrăm cu sfinţenie amintiri ce ne fac sufletul să vibreze. Învăţăm să dăruim. Dar cel mai mult insistăm în eroare. Compromisuri. Șah-mat! O simplă privire tăioasă poate ucide încrederea, o mângâiere cumpărată poate să doară mai tare decât o lovitură, simple cuvinte goale pot răni mai mult decât un pumnal, iar indiferenţa poate fi oricând o eutanasiere lentă. Lipim şi dezlipim etichete pe oameni. Tragem pe unii sau pe alţii de mânecă încercând să schimbăm păreri. Ne consumăm energia preocupându-ne de ceea ce gândesc alţii despre noi. Acumulăm frustrări, ne încărcăm sufletele cu griji inutile şi ne alimentăm imaginaţia cu tot felul de închipuiri. Ne îmbolnăvim pentru că ne stresăm prea mult şi uităm să fim fericiţi. Datul cu părerea despre orice, oricând, oriunde, încurajat de mass-media devine o a doua fire a omului mic. Prejudecăţi. Utopii. După ce malaxorul vieţii ne frămână bine, uneori și cea mai amărâtă bucățică de pâine ți se pare cea mai dulce. Mai ales după ce viața ți-a dat jos „ochelarii de cal”, acele apărătoare care nu îţi permit să vezi lateral ceea ce ar trebui: suferinţele şi nevoile celor de lângă noi, frumosul din jurul nostru, binele şi intenţiile bune, şansele care ni se acordă, oamenii care merg alături de noi, natura. Astăzi greșesc eu și tu mă ierți. Mâine greșești tu și eu te iert. Poimâine greșim amândoi și alții ne iartă și tot așa. Și deasupra tuturor și în noi adie Duhul Sfânt în Lumină lină. Ne emoţionează orice este frumos, o floare, o melodie, un zâmbet, vocea unui copil, tandreţea unui bătrân, amintirea cuiva drag… Ai adus ceva frumos și bun pe lume? Ai făcut pe cineva fericit astăzi? Iubești sau urăști? Acționezi sau ești indiferent? Înțelegi fără explicații? Crezi fără să vezi? Auzi fără cuvinte? Vezi cu ochii închiși? Simți fără atingeri? Când te uiţi în oglină ce vezi?! Când viața îți rupe paginile viselor, râzi de mulțimea viselor ce apar după. Sufletul nu este limitat la un număr fix de iubiri. Nu rămâne într-o baltă de pierzanie. Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu îmi este superior prin ceva. De aceea, încerc să învăț câte ceva de la fiecare. Și, Doamne, ce minune este viața! Mai ales după ce îți tragi sufletul că ai alergat de tine ca să te întâlnești cu Tine… Am să iubesc până la sfârșitul lumii. Iar sfârșitul lumii e sfârșitul meu. Când am murit, lumea mea s-a sfârșit. Așadar, se cuvine să mă preocupe sfârșitul meu, nu sfârșitul lumii. A semnat cineva vreun contract că trăiește 70 sau 80 de ani?! Oricând povestea vieții noastre se poate încheia, brusc sau lin. „Apocalipsele” contemporane sunt în mintea și în inima mea, când urăsc, mint, invidiez, judec, etc. În mine e Raiul, în mine e iadul. În mine e lumina și în mine e întunericul. Așadar, suflet drag, trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima zi din viața ta. Astăzi poate fi cea mai frumoasă zi, de tine depinde ce alegi. Fii o candelă aprinsă, iar prin pilda propriei vieți fă lumea mai frumoasă în jur. Iartă, iubește, binecuvintează! Ești o minune! Extras din ”Puține cuvinte, multă iubire”, Ed. PIM, Iași 2013, pag. 235-238 Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
Publicitate

Cu totii am avut, macar o data, inima franta… Cu totii am suferit, macar o data in viata, din dragoste… Cu totii am simtit, macar o data, ca inima noastra se sfasie… Cu totii am dat, macar o data, o bucatica din inima noastra unei persoane speciale…

Nu-i asa ca orice inima, chiar si in cea mai adanca decadere, pastreaza o scanteie luminoasa ce o face cea mai frumoasa inima din lume? Iata o poveste cu talc ce vine sa intareasca ideea ca o inima perfecta nu poate fi comparata cu una ce a iubit, a pierdut si apoi s-a frant…

O poveste pentru inima franta…

Pe strazile unui mic orasel, intr-o buna zi, un tanar sustinea sus si tare ca are cea mai frumoasa inima din intreaga vale locuita de oameni.

Un grup imens de oameni s-a adunat in jurul lui si cu totii au inceput sa ii admire inima pe care o vedeau perfecta. Ea nu avea niciun defect, nici macar un semn. Da, cu totii au fost de acord. Era cea mai frumoasa inima pe care o vazusera vreodata. Simtindu-se mai mandru ca oricand, tanarul barbat a inceput sa se laude si mai mult cu inima lui fara de defect.

Dintr-o data, un batran a iesit din multime, a facut un pas in fata si i-a spus tanarului: “Vezi tu, inima ta nu e nici pe departe la fel de frumoasa ca a mea”. Atunci, toti oamenii din multime si tanarul si-au indreptat privirile spre inima batranului. Aceasta batea puternic, insa era plina de cicatrice. Avea locuri in care “bucatile” initiale fusesera inlocuite cu altele ce nu se potriveau foarte bine si ii stricau forma. De fapt, in unele locuri erau “bucati” intregi ce lipseau ori scobituri deloc placute … Nu aveai cum sa nu ramai pierdut in fata batranului cu o inima atat de peticita. Oamenii au spus atunci: “Cum poti sa spui ca inima ta e mai frumoasa?”

Publicitate

Vazand “starea” in care ajunsese inima batranului, tanarul a replicat razand: “Cred ca glumesti! Compara inima mea perfecta cu inima ta care arata ca un amestec de rani si lacrimi.”

“Da”, a spus batranul, “A ta arata perfect, dar nu as da-o niciodata in schimbul inimii mele. Vezi tu, fiecare cicatrice reprezinta pe cineva careia i-am dat dragostea mea – am rupt o bucatica din inima mea si i-am dat-o unei persoane iubite, iar de cele mai multe ori si ea imi dadea o bucata din inima ei pe care o puneam in scobitura lasata in inima, insa deoarece piesele nu se potriveau perfect, am cateva margini nesflefuite asa cum trebuie, pe care insa le pretuiesc deoarece imi amintesc de dragostea pe care am impartasit-o.”

“S-a intamplat de cateva ori sa dau bucatele din inima mea, insa sa nu primesc nimic in schimb. Asa am ramas cu scobiturile – a da iubirea ta cuiva inseamna a risca Desi scobiturile ma dor, ele raman mereu acolo, amintindu-mi de dragostea pe care o port anumitor oameni si sper in continuare ca intr-o buna zi ei se vor intoarce pentru a umple aceste spatii goale. Am rabdare si astept. Acum întelege in ce consta frumusetea din inima mea?”

Tanarul se uita tacut la batranul care povestea. Lacrimile ii curgeau acum pe obraz. Si-a facut curaj si si-a smuls din inima lui perfecta si frumoasa o bucatica pe care i-a oferit-o batranului cu mainile tremurande. Batranul si-a luat “darul”, l-a pus in inima sa si apoi a smuls o bucata din inima sa plina de cicatrice pe care a pus-o in golul ranit din inima tanarului. Se potrivea in acel loc, insa nu perfect.

Tanarul si-a intors atunci privirea spre propria lui inima care nu mai arata perfect, insa era mai frumoasa ca niciodata, deoarece acum pastra in ea iubirea batranului.

Cei doi s-au imbratisat si au parasit locul intamplarii unul alaturi de celalalt…

Publicitate
Alte Articole
De Suflet
Pilde