Dor de duca…
Sa pleci. Sa-ti pui toate visele intr-un cufar si sa pleci cu el la drum. Asta simti, uneori, ca e calea de urmat.
Sa arunci tot acolo sperantele unui maine mai bland si sa pornesti pe un drum nebatatorit, fara o tinta anume si fara nici o asteptare. Daca ai putea ti-ai goli sufletul de tot, de orice urma de sentiment urat care l-a intinat si care l-a facut sa planga, ca sa-l poti umple mai apoi cu lumina, cu caldura, cu pace.
Cate indura saracul nostru suflet! Pana intr-o zi, cand, simti intr-un mod dureros ca ai pleca in lumea larga, fara sa dai cuiva vreo explicatie. Atunci sufletul nu mai poate indura nici macar o mizerie, din partea nimanui. E obosit, mahnit, ranit.
Ma incearca iarasi un sentiment pe care l-am simtit de putine ori pana acum. Acela de a pleca undeva, oriunde, fara a privi cu regret inapoi. Si de fiecare data cand am facut asta m-am simtit eliberata. Desi uneori mi-a fost greu sa pornesc pe un drum necunoscut, m-am simtit impacata sufleteste si intr-o oarecare masura libera.
Mi-e sufletul prea greu. Atat de greu incat as pleca iarasi spre… nicaieri.
Calatoria spre nicaieri…
As pleca. As pleca fara regrete si fara priviri peste umar departe de oameni, departe de mine.
As pleca cu lacrimile sarate siroindu-mi pe obrajii reci si nu m-as mai feri de vant. De data asta l-as lasa sa-mi biciuie fata, sa-mi amorteasca durerea.
As pleca undeva unde linistea e stapana absoluta, intr-un loc unde sa nu-mi aud nici macar propriile ganduri, nici macar inima care imi striga din piept sa ma opresc.
As pleca. Pentru o perioada as merge intr-un loc in care fiecare dimineata ar fi o sarbatoare a unui eu liber, descatusat de toate regulile si dorintele celorlalti.
As pleca intr-o calatorie spre nicaieri, cu un bagaj gol si usor, caci sufletul e oricum prea plin si prea greu.
As pleca inapoi spre copilarie, dar drumul e cu sens unic si nu am voie sa dau cu spatele.
As pleca oriunde si nicaieri in cautarea mea, cu speranta ca ma voi regasi mai puternica si mai curajoasa decat atunci cand am reusit sa ma pierd.
As pleca oriunde, nicaieri, numai sa ma intorc cu sufletul mai usor…
de Iustina Talea Dinulescu
Oricat de grea si complicata ar parea uneori, viata este fascinanta. Fiecare zi care ne este data este fascinanta, iar daca tu inveti ca la finalul ei sa ramai cu ce este folositor, ai castigat. Inseamna ca ai inteles sesul vietii si ca stii sa o accepti cu bune si cu rele – ca pe un partener care, desi nu este perfect, ramane marea ta dragoste.
Si, intr-adevar, poate ca viata asta nu ne apartine, insa cat timp traim pe pamant, suntem obligati sa o traim, sa o traim frumos, sa ne bucuram de ea, sa-i aducem un omagiu in fiecare zi si sa multumim Celui care ne-a oferit-o.
Ca si tine, m-am trezit de foarte multe ori fara dorinta, fara motivatie, fara speranta, m-am trezit suparata ca trebuie sa mai suport inca o zi tot ce (mi) se intampla, dar toate aceste dimineti si zile care pareau greu de suportat, au plecat si ele. Au plecat, pentru ca unul dintre adevarurile dureroase pe care trebuie sa le acceptam este acela ca… toate trec. Trece si cea mai intunecata perioada din viata noastra, dar trece si cea mai colorata zi.
La fel cum trece si viata, mai tarziu sau chiar mai devreme decat ne asteptam. Esential este sa nu ne speriem, sa nu ne blocam si sa nu ne dorim sa treaca totul si mai repede decat se intampla.
