Limbajul iubirii : “Iubirea nu trebuie sa fie perfecta, ea trebuie sa fie adevarata”

Orice se intampla in viata este spre binele nostru... asa ca inceteaza sa-ti mai faci griji pentru viitor si uita trecutul!  Ceva ce ar trebui sa ne dea de gandit... Dupa evenimentele de la 11 septembrie, o firma a invitat membrii ramasi ai altor firme care fusesera afectate de atentate sa imparta spatiul de birouri ramas disponibil. La una din intalnirile de dimineata, seful serviciului de securitate a spus povestile acelor oameni ramasi in viata...si motivele lor au fost toate lucruri "MICI": Asa cum probabil ati mai auzit, directorul firmei a supravietuit in ziua aceea fiindca fiul lui incepuse gradinita. Un altul a ramas in viata fiindca iesise sa cumpere gogosi. O femeie a intarziat la serviciu fiindca nu sunase ceasul desteptator. Un altul a pierdut autobuzul. Un altul si-a murdarit hainele cu mancare la micul dejun si a trebuit sa se schimbe. Altuia nu i-a pornit masina. Unul s-a intors sa raspunda la telefon. Copilul altuia nu a fost gata la timp pentru a fi dus la scoala. Altul nu a gasit un taxi. Exemplul care i-a uimit pe toti a fost al unui om care se incaltase cu o pereche de pantofi noi in dimineata aceea. Pe drum spre serviciu l-au ros pantofii si s-a oprit la farmacie sa cumpere leucoplast. De aceea este in viata astazi. Acum, cand ma intepenesc in trafic, pierd un lift, ma intorc din drum sa raspund la telefon...adica toate acele lucruri marunte care ma enerveaza, ma gandesc ca probabil acela este locul in care Dumnezeu vrea ca eu sa ma aflu in acel moment... Data viitoare cand dimineata ta pare ca incepe prost, cand copiii se imbraca prea incet, nu gasesti cheile masinii, prinzi toate semafoarele pe rosu, nu te simti suparat sau frustrat. Dumnezeu este la datorie, cu grija de a veghea asupra ta. Imparte si cu prietenii tai aceste randuri, cu siguranta le vei face ziua mai frumoasa si o vor pretui mai mult.

Totul în viață se întâmplă cu un scop. Nimic nu e întâmplător, accidental sau coincidență

Viața ne învață lecții în fiecare secundă a ei. Nimic nu e întâmplător, accidental sau coincidență! Orice ni se întâmplă are un scop bine definit. Este alegerea noastră cum și ce vrem să vedem, ce credem și cum vom proceda în viitor. Putem alege să evităm sau să omitem să vedem și altceva decât că totul e o eroare a Universului. De obicei alegem varianta care ne place, ni se potrivește cu dispoziția din acel moment și cu gradul de prezență a noastră în propria existență. Putem opta să vedem peste tot semne și semnale, chiar și pe cele care nu sunt ale noastre. Putem înțelege mesajele, sau le putem interpreta astfel încât să se adapteze după ego-ul nostru. Sau putem, pur și simplu, să tăcem și să privim cu ochi obiectiv ce ni se întâmplă. Ca de obicei, totul este o alegere. În loc să alegem să fim supărați pe viață, pe oameni, pe situații, pe sistem, etc., nu am avea mai mult de câștigat dacă am sta puțin să vedem ce avem de învățat din cele ce ni se întâmplă? Furia, supărarea, disperarea, dezamăgirea, frica, sunt consumatoare de energie și ocupă atât de mult loc în mintea umană încât blochează accesul la conștiință, la orice „voce” a rațiunii. Hai să ne imaginăm că am luat o hotărâre neinspirată, iar consecințele ei au fost foarte neplăcute. În loc să stăm, să vedem unde am greșit, de ce, când, și cum, pentru a nu se mai repeta situația, ne lăsăm invadați de furie, regrete, păreri de rău, mustrări de conștiință pe care nu numai că nu le oprim, dar începem să le hrănim, să le amplificăm, până ce devin atât de mari în ochii noștri încât ne blochează să mai vedem și altceva. Ca și cum în fața ne-a apărut brusc un obstacol atât de mare încât ochii nu mai pot vedea dincolo de el. Și, în loc să-l ocolim, să-l evităm, să găsim o altă cale, ne oprim și ne plângem de nenorocirea ce s-a abătut peste noi transformându-ne viața în calvar. Alegerea reacției și a comportamentului în fața acestor probleme apărute ne aparține. Totul în viață se întâmplă cu un scop: acela de a învăța pentru a deveni mai buni, pentru ca și noi, la rândul nostru, să-i putem învăța pe alții, să-i îndrumăm atunci când vor ajunge în fața unor obstacole (aparent) de netrecut ale vieții. Nimic nu se întâmplă pentru a ne face pe noi să ne simțim mizerabil, victime sau învinși ai sorții, vieții sau Universului. Lucrurile nu se întâmplă cu dedicație specială numai pentru noi din partea karmei. Ar fi bine să încetăm să ne mai credem atât de speciali încât să ne imaginăm că totul ni se întâmplă numai nouă. Nimic nu ni se întâmplă fără ca noi să fi generat acea situație prin hotărârile și deciziile luate de-a lungul anilor. Dacă vom susține non-stop că noi nu avem nicio vină pentru ce ni s-a întâmplat, ne vom înconjura voit de obstacole ce ne vor împiedica să luăm hotărâri optime pentru devenirea noastră, ca oameni. Iar dacă nu ne oprim să vedem unde și ce am greșit, vom atrage în viața noastră disperarea, ura și disprețul față de viață. Și din această stare, cum vor arăta hotărârile pe care le luăm pentru viitor? Din furie nu poate rezulta calm; din disperare nu se obține înțelepciune. Regretele nu generează stare de bine și de deschidere către viitor; mustrările de conștiință nu vor conduce către alegeri inspirate. Din stările negative rezultă doar trăiri negative, iar hotărârile rezultate nu pot fi decât la fel. Dar dacă ne-am folosi înțelepciunea, pe care (se presupune că) o avem, putem opri expansiunea furiilor și a regretelor stând și analizând situațiile și dizolvând, astfel, pesimismul. Acceptarea situațiilor trecute, a emoțiilor și gesturilor din spatele lor, duce la anihilarea acelor trăiri, la rezolvarea și acceptarea situațiilor neplăcute, și la dizolvarea acelor obstacole care au blocat vederea clară a viitorului. Doar așa se poate învăța ceva din experiențe, și nu acumulând disperare, nemulțumire, dispreț față de viață, de semeni și de noi înșine, sau învinuind în dreapta și în stânga pentru nenoroc. Totul în viață se întâmplă cu un scop: acela de a învăța lecția acceptării și a pășirii mai departe, în ciuda obstacolelor reale sau imaginate pe care le întâlnim pe drumul vieții. Putem alege între a ne irosi timpul și energia cu furii inutile, care nu rezolvă nimic, sau să vedem care este lecția de învățat și de ce tocmai acum ne-a fost scoasă în cale. Orice ni se întâmplă are un scop bine definit. Nimic nu e întâmplător, accidental sau coincidență. E doar viața ne învață lecții în fiecare secundă a ei. Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
Publicitate

Suntem atât de mici şi totuşi atât de minunaţi în acest univers. Ne dăm atâta importanţă şi căutăm mereu ceva care să ne ducă mai sus, uitând să ne întrebăm ce căutăm de fapt?

Am ajuns să ne înstrăinăm unii de alţii, crezând că suntem separaţi, că e inutil să ne pese de celălalt sau că celălalat nu are cum să fie afectat de acţiunile noastre. Ne-am construit ziduri în jurul fiinţei noastre şi nu lăsăm să se apropie decât pe cine consideră mintea noastră că merită.

Nu deschidem fereastra acestei cetăţi şi nici măcar nu ne gândim oare cum ar fi… cum ar fi dacă am evada din propriul ego pe care l-am construit şi întărit cu atâta perseverenţă în timp?

Cum ar fi dacă ne-am hotărî să renunţăm la tot ce am crezut că reprezintă propriul adevăr?

Cum ar fi dacă ne-am da drumul şi am răspunde cu iubire la prostie sau ignoranţă?

Cum ar fi dacă în loc să aşteptăm să primim de la ceilalţi am fi noi cei care dăruim?

Cum ar fi dacă nu am mai avea aşteptări ca celălalt să se comporte într-un anumit fel?

Şi cum ar fi dacă ne-am privi mai des în ochi, dacă ne-am îngădui să ne simţim unul pe celălalt?

A venit vremea să apelăm la un limbaj universal şi anume limbajul iubirii.

Uită-te în jur cu inima şi observă că zâmbetul, îmbrăţişarea nu ţin cont de rasă sau de alte criterii, aşa cum ploaia nu ţine cont de ceea ce atinge în căderea ei.

Când zâmbeşti nu mai contează nici trecutul nici viitorul, nici ce a fost şi nici ce ar putea să fie.

Când îmbrăţişezi, două inimi se ating la nivelul cel mai profund. Nu mai e nevoie de cuvinte.

Publicitate

Când vorbeşti limbajul iubirii îţi dai seama cât de preţios este acest dar numit Viaţă şi cât de norocos eşti că îl trăieşti aici şi acum.

Aminteşte-ţi cine eşti, dă la o parte perdeaua de frică şi ieşi din zidurile reci şi întunecoase pe care ţi le-ai construit în jurul a ceea ce eşti tu cu adevărat.

Numai prin limbajul iubirii vom reuşi să construim ceva cu adevărat valoros, pentru că adevărata valoare e dată întotdeauna din iubire.
Ce poate fi mai valoros decât viaţa? Din ego sau ură nu se naşte nicio formă de viaţă şi nici valoare. În limbajul iubirii colaborezi cu ceilalţi, nu concurezi. În limbajul iubirii laşi lucrurile să curgă, nu le forţezi să se întâmple.

În limbajul iubirii te deschizi şi îţi asumi riscuri, nu te ascunzi în cochilia interioară. În acest limbaj nu arăţi cu degetul spre celălalt pentru că ştii că celelalte patru sunt îndreptate înspre tine.

În limbajul iubirii arătăm mai mult prin fapte şi vorbim mai puţin, doar atunci când avem ceva de spus şi nu doar ca să spunem ceva.

Doar folosind acest limbaj înţelegem cine suntem şi ce avem de făcut pe această planetă pe care o vizităm încă o perioadă, câţiva ani, luni sau poate zile.

Trăieşte fiecare bătaie a inimii tale, pentru că nu ştii niciodată când va fi ultima. Trăieşte-o la unison cu celelalte inimi, altfel ce farmec ar avea viaţa? Căci inima nu cunoaşte decât o singură formă de comunicare- limbajul iubirii. Priveşte!

Daca vrei sa primesti in continuare cele mai frumoase articole, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol! Multumim!

Publicitate
Alte Articole
De Suflet
Relatii
Se spune ca undeva intr-un tinut indepartat exista un om care toata viata lui s-a rugat lui Dumnezeu sa ii indeplineasca o dorinta. Erau deja cativa zeci de ani de cand acest om se ruga cate 12 ore pe zi(uneori si mai mult) nutrind unul si acelasi gand. Dorinta lui era ca Dumnezeu sa il ia in rai inca din timpul vietii cu tot cu trup. Nu se stie exact de ce avea omul nostru aceasta dorinta oarecum ciudata, dar asta nutrea deja de mai bine de 40 de ani. Tot in acele timpuri Dumnezeu obisnuia ca o data pe an sa se intrupeze si sa circule printre oameni. Il lua pe Sfantul Petru cu el si mergeau la pas timp de o zi. Experimentau si ei acele senzatii pe care numai ca om le poti experimenta. Iar in mersul lor l-au intalnit pe omul care avea aceasta dorinta puternica de a fi luat in rai. Era un om foarte simplu. Acum se ruga la o margine de drum, la umbra unui copac. Avea langa el o traista simpla in care purta cateva merinde, iar Dumnezeu fiindca acum era in trup de om a simtit cum inima i se induioseaza si nu mai poate rezista rugamintilor. S-a intors inspre Sfantul Petru si i-a spus asa: „Petre, uite cum sta treaba. Eu nu ofer niciodata oamenilor ceea ce imi cer. Stii prea bine. Eu mereu le-am oferit si le voi oferi oamenilor oportunitati prin care sa descopere ceea ce cer. Daca cineva imi cere curaj, putere, sanatate, eu le ofer oportunitati prin care sa descopere ca au curaj, putere si sanatate. Iar asta fac dintotdeauna si voi face dintotdeauna. Totusi omul asta vrea sa il iau in rai cu tot cu trup. Asa ca astazi o sa fac o exceptie si o sa fac ceea ce imi cere de atat de mult timp si cu atata indarjeala.” Asa ca Dumnezeu s-a apropiat de acest om si l-a atins foarte usor. Omul nostru era atat de prins in rugaciune incat nici nu si-a dat seama ca a fost atins. Odata insa cu atingerea respectiva, dorinta lui de zeci de ani devenise in sfarsit realitate. In timpul rugaciunii fusese transportat in rai. El a continuat asadar sa se roage pentru mai multe ore, iar intr-un final a deschis ochii. Nimic nu prevestea totusi ceea ce avea sa se intample. Peisajul era exact acelasi. Traista sa era tot langa el. Nici macar nu a constientizat ca dorinta lui de zeci de ani era acum realitate. Raiul arata exact ca pamantul, iar pe om nu il instiintase nimeni ca dorinta lui este acum realitate. El s-a uitat in traista in care purta cu el cateva merinde, dar nu mai avea nimic de mancare. Nu era pentru prima data cand i se intampla asta. Oricum nu manca foarte mult. Pentru o secunda s-a gandit totusi ca i-ar placea sa poata manca acum o placinta proaspat scoasa din cuptor. Sa fie aburinda si sa simta acel miros fantastic de coptura. Nici bine nu si-a terminat insa gandul ca o femeie extrem de frumoasa a aparut in fata lui. Aceasta femeie avea in mana o tava. Cand capacul tavii a fost ridicat, exact in fata omului nostru statea acum placinta la care se gandise. Fiindca era foarte infometat, el a luat placinta si a mancat-o fara sa se intrebe de unde a venit si cine este femeia frumoasa din fata lui. Realitatea era aceea ca el era acum in rai. Tot ceea ce gandea era realitate intr-o clipa. Dupa ce a mancat constiincios placinta respectiva, si fiind obosit de la atatea ore de stat in rugaciune, omului nostru i s-a facut putin dor sa doarma intr-un pat adevarat. De foarte multi ani isi dedicase viata aproape in intregime rugaciunii. Dormea pe unde apuca si nu emitea niciun fel de pretentii. In aceasta zi insa mintea lui si-a imaginat cum ar fi sa doarma intr-un pat adevarat. O saltea pufoasa. Caldura unei plapumi. O perna moale. Nu bine si-a terminat gandul ca in fata lui a aparut o femeie parca si mai frumoasa decat prima. Aceasta a batut din palme si exact langa el a aparut patul pe care si-l imaginase. La cat ii era omului de somn, el nu s-a mai intrebat ce inseamna toate acestea. S-a pus doar in pat si a intrat intr-un somn adanc. Sfantul Petru observand toate acestea, a fugit repede la Dumnezeu si i-a spus: „Doamne, iti amintesti de omul caruia i-ai indeplinit dorinta de a ajunge in rai ieri?” Dumnezeu: „Da, imi amintesc”. Sfantul Petru: „Sa stii ca nu a constientizat inca faptul ca dorinta i-a fost indeplinita. Nu il vad insa bine. Recomandarea mea ar fi sa il trimitem inapoi pe pamant. Aici in rai, nu mai exista nicio intarziere intre ceea ce gandim si ceea ce experimentam. Omul acesta pe care l-ai adus cu tot cu trup gandeste ca pe pamant, dar tot ceea ce gandeste devine realitate. Este foarte posibil ca in scurt timp sa aiba un soc care ii va produce mult rau.” Dumnezeu: „Petre, legea exista acolo, si nici macar eu nu o pot schimba. Aceasta lege spune ca gandurile devin realitate. Pe pamant exista o intarziere intre gand si materializarea acestuia. Aici, in rai, aceasta intarziere nu mai exista. Legea nu este buna sau rea. Aceasta lege pur si simplu exista si va exista mereu. Tot de aceasta lege omul nostru se poate folosi dupa bunul sau plac. Si mi-ai spus ca a facut-o deja mancand o placinta gustoasa si dormind in cel mai bun pat. Daca asta si-a dorit sa experimenteze il lasam sa experimenteze”. Discutia dintre Sfantul Petru si Dumnezeu s-a incheiat aici. Noaptea a trecut, iar cand s-a facut dimineata s-a trezit si omul nostru. Ridicandu-se in sezut si avand mintea limpede acum, el a inceput sa se intrebe ce inseamna toate acestea. Aseara era prea obosit si flamand ca sa puna lucrurile sub semnul intrebarii. Acum insa a inceput sa isi faca tot felul de ganduri. Prima data si-a spus ca trebuie sa fie ceva necurat la mijloc. Acum ca era dimineata si-a dat seama ca numai gandise ca ii este foame si mancarea se afla in fata lui. Doar gandise ca ii este somn si imediat un pat a aparut langa el. Cu mintea sa de om nu a putut intelege ce se intampla. Nu si-a imaginat nicio secunda ca dorinta lui de 40 de ani ar fi putut deveni realitate. In schimb, natura umana si-a spus cuvantul. A inceput sa se ingrijoreze si si-a spus: „Probabil sunt niste fantome urate care vor sa ma corupa de la rugaciunea mea”. Insa tot ceea ce el gandea acum era instant realitate. Iar odata cu acest gand el a fost instant inconjurat de niste aratari foarte urate cu un aspect dezgustator. Vazandu-le, el s-a speriat si mai tare si si-a spus: „Uite ce urate sunt, probabil o sa ma manance.” Si la fel de instant cum in fata lui a aparut si placinta aburinda si patul moale, fantomele l-au mancat, iar el a disparut pentru totdeauna. Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!