Momente cand adevarul in toata importanta sa ni se reveleaza de Sus, sau cand datorita catorva evenimente importante sau uneori, chiar si nesemnificative, incepem conturand in jurul lor cateva observatii importante referitoare la sufletul nostru, sa ne dam seama de adevarurile pe care, de foarte multe ori le-am avut sub nas, ori ni s-au spus de catre ceilalti, dar niciodata nu le-am dat importanta necesara.
Pentru ca nu am avut nici un interes sa aflam adevarul despre noi, sau poate vazandu-l cu ochii nostri, asa sec, gol golut, fara nici o coafura frumoasa, fara absolut nici o pregatire spectaculoasa in prealabil, care sa fi avut menirea de a ne feri de un soc – de altfel binevenit in anumite momente ale vietii – ne-am dat seama ca ne place mult mai mult minciuna in care traim si ca amanarea acestui moment extraordinar, cand ar trebui sa ne confruntam cu noi insine, ar fi solutia cea mai buna pentru noi, oamenii comozi.
O comoditate care te fereste de esenta vietii, care are darul de a te hrani cu iluzii, cu visuri pe care le vrei dar momentan trebuie sa le mai amani un pic, cu oameni de care ai avea nevoie, dar doar in cazul in care ai vedea straduinta lor de a inchide ochii la unele principii pe care tu ai reusit sa ti le insusesti din plin. Si cand vei ajunge la concluzia ca multi iubesc adevarul, dar doar despre altii si nu despre ei insisi, atunci s-ar putea sa fie prea tarziu. Sa vrei sa devii un om moral la o varsta care arata ca toata viata ta te-ai ferit de acest lucru.
Si totusi…Dumnezeu e bun si iti mai da o sansa, doua, trei, cate sunt nevoie pentru a intelege ca tu AI NEVOIE DE ADEVARUL DESPRE TINE…pentru a exista in parametrii normali, iar nu la nivelul zero sau sub nivelul marii. O astfel de sansa este si atunci cand adevarul spus de ceilalti nu te ocoleste, dar nici nu ti se baga pe gat. Pentru ca un adevar bagat pe gat inseamna constrangere, iar Doamne Doamne nu constrange pe nimeni la adevar, iubire sau mantuire. Doar da sanse.
De mantuire, de iubire, de adevar. Asa ca nu trebuie sa ne ferim de adevarul despre noi. Trebuie sa il cautam. Si indiferent cum ne este spus, pe la spate, soptit, de pe cladiri, de catre cei mai apropiati sau de catre cei carora le-a fost dat sa ne vada intaia oara in viata lor, adevarul daca e adevar, trebuie acceptat asa cum este el. Fara coafura, fara nici o pregatire in prealabil. Daca esti om bun, te vei bucura de adevar, indiferent cate lacrimi ti-ar provoca momentul in care il afli.
Daca esti om comod, vei cauta un om asemenea tie care sa iti spuna ca adevarul care ti s-a spus verde-n fata, de fapt si de drept, e o minciuna. A cautat el pe nu stiu unde si a gasit la nu stiu cine (probabil de acelasi fel ca el) ca nu e adevarat nimic si ca adevarul e interpretabil. Adevarul nu e interpretabil. E imun la interpretari, pentru ca nu poate fi decat unul singur. Perceptiile sunt mai multe sau mai profunde, dar adevarul este unul singur. Si atunci…se merita sau nu sa stii un adevar despre tine, care sigur te va pune pe ganduri?
Eu cred ca da. Diferenta dintre adevar si minciuna este ca, adevarul, in momentul in care il vei afla, s-ar putea cu siguranta sa nu iti placa si sa te simti rau, dar daca il vei aplica, va duce la bine in viata ta. Pe cand minciuna, intotdeauna cand o porti in suflet, la aratare e totul bine si inlauntrul tau e chin, neliniste.
Pentru ca stii, anticipezi raul pe care vei fi nevoit sa il infrunti atunci cand adevarul va iesi la iveala. Nu am batut apropo-uri nimanui. Doar am scris…
