Uneori pur și simplu nu avem altă opțiune decât să uităm ceea ce simțim pentru a ne aminti cât de mult valorăm. Iubirea va avea întotdeauna limita ei, care se numește „demnitatea umană”. Pentru că respectul de sine nu îți permite să accepți iubirea, care doar doare și distruge.
Pablo Neruda a spus odată că dragostea este scurtă, dar este foarte greu să o uiți. Și între dragoste și uitare există întotdeauna un „licurici” care strălucește în nopțile întunecate pentru a ne arăta unde este limita iubirii.
El spune că uneori este mai bine să petreceți mult timp pentru a uita o persoană decât să suferiți de dureri nesfârșite de dragoste, care la rândul lor duc la pierderea stimei de sine.
Uneori pur și simplu nu avem altă opțiune decât să uităm ceea ce simțim pentru a ne aminti cât valorăm.
Pentru că nu ar trebui să cerșim dragostea niciodată. Iar dacă te îndepărtezi de dragoste din mândrie este întotdeauna un lucru rău, însă este și mai rău să-ți pierzi demnitatea de dragul iubirii.
Credeți sau nu, demnitatea este un șir fragil, subțire, pe care îl atingem atât de des, încât la un moment dat doar se rupe, ducând la ruperea tuturor conexiunilor noastre emoționale.
Noi înșine, fără să vrem, trecem constant această linie. Noi credem că, de dragul iubirii, putem face orice, chiar să te înjosești.
Mândrie și demnitate în dragoste
Auzim adesea că ego-ul ne hrănește mândria și spiritul ne hrănește demnitatea. Oricum ar fi, aceste două emoții sunt rezidenți permanenți ai insulelor relațiilor, îmbogățite de un peisaj emoțional complex.
De exemplu, mândria este un dușman pe care îl cunoaștem bine și adesea îl asociem cu iubirea de sine. Cu toate acestea, mândria este un arhitect care în relația noastră este specializat în construirea pereților și țeserea sârmei ghimpate, în decorarea fiecărui detaliu cu aroganță și în a arăta victima prin fiecare cuvânt rostit de cealaltă persoană. Și principalul motiv pentru toate aceste acțiuni distructive o reprezintă scăderea stimei de sine.
Iar demnitatea este exact opusul. Se face simțită ascultând în permanență vocea sinelui nostru interior pentru a ne menține stima de sine fără a uita să îi respectăm pe ceilalți. În acest caz, conceptul de iubire de sine capătă cea mai bună întruchipare. Pentru că ne hrănim cu el pentru a ne proteja, fără a face rău altora: fără a provoca efecte „secundare”, dar hrănindu-ne în mod constant propria stimă de sine.
Stima de sine are un preț ridicat
Demnitatea nu poate fi vândută, pierdută sau dăruită.
Mulți oameni au tendința să creadă că cel mai rău lucru este atunci când o persoană dragă te părăsește. Însă acest lucru nu este adevărat. Pentru că cel mai rău lucru este să te pierzi pe tine, iubind pe cineva care nu ne iubește.
Dacă trăim în umbra persoanei dragi, nu vom mai avea zile însorite pentru ca inimile sau mâncarea să ne hrănească speranțele.
Pentru a evita acest lucru, ar trebui să vă gândiți la câteva întrebări importante:
În relații, sacrificiul nostru trebuie să-și aibă limitele, pe care noi înșine le stabilim. Nu trebuie să rezolvăm toate problemele partenerilor noștri, oferindu-le aer de fiecare dată când doresc să respire sau stingând luminile, astfel încât să poată străluci și mai puternic.
Iubirea se simte, se răspândește și se creează în fiecare zi. Dacă nu ai toate acestea în relația ta, nu ar trebui să le ceri, să nu mai vorbim să stai și să aștepți un miracol care nu se va întâmpla niciodată. Recunoașterea faptului că nu mai ești iubită este un act de curaj care te va împiedica să pici în situații distructive.
Iubirea nu trebuie să fie oarbă. Indiferent cât de mult este cultivată această idee în societate, trebuie să ne amintim că este întotdeauna mai bine să oferiți dragostea dvs. unei alte persoane cu ochii larg deschiși, o inimă caldă și un sentiment de auto-valoare. Abia atunci vom putea deveni creatorii acelor relații demne care merită eforturile noastre.
Stima de sine este o recunoaștere a faptului că merităm tot ce este mai bun. Nimic din această lume nu merită să renunți la tine.
