Invierea Domnului! Astăzi, creştinii ortodocşi se salută cu “Hristos s-a înălţat! – Adevărat s-a înălţat!”.

"Fii curajos. Asuma-ti riscuri. Nimic nu poate inlocui experienta." Daca toti oamenii ar fi capabili sa-si deschida inimile fara teama de a fi raniti, lumea ar fi cu adevarat ideala, nu-i asa? De ce ne este atat de greu sa reusim ca in relatiile cu cei din jur sa fim noi insine? De ce ne refuzam dreptul de a fi cu adevarat fericiti si liberi, lasandu-i si pe cei din jur sa se manifeste la fel? Pentru ca fiecare dintre noi, fara exceptie, poarta in interior, adanc ascunse, mai mult sau mai putin constientizate, rani emotionale. Pe unele dintre ele le mostenim genetic de la unul dintre parinti sau de la ambii, care, la randul lor, le-au primit de la parintii lor. Daca nu au reusit sa le descopere si sa le vindece, ele nu au disparut, ci s-au perpetuat, fiind transmise copiilor. Exista cinci tipuri de rani emotionale principale, care se activeaza pe parcursul vietii in functie de persoanele pe care le intalnim si de situatiile prin care trecem. Dar familia in care ne nastem are un impact timpuriu asupra noastra, fiind si cel mai puternic. Cu siguranta ca parintii pe care ii avem nu sunt intamplator parintii nostri. Avem rani comune pe care trebuie sa ajungem sa le constientizam atunci cand ne confruntam unii cu ceilalti. Iata cele cinci rani: 1. Frica de a fi respinsi - aceasta rana emotionala creeaza o personalitate instabila, dispusa mereu sa fuga de responsabilitati. 2. Rana emotionala provocata de frica de abandon. Aceasta frica da nastere dependentei. 3. Teama de umilire duce la masochism. 4. Spaima de a fi tradati sau inselati. O rana emotionala care duce la transformarea personalitatii intr-una dominanta. 5. Nedreptatea, o rana emotionala care ne transforma, in timp, intr-o personalitate rigida. Durerea provocata de aceste rani ne determina sa incepem sa ne cream anumite masti pentru a ne proteja. Tocmai aceste masti formeaza personalitatea noastra falsa prin care interactionam cu ceilalti de-a lungul vietii. Ne este teama ca daca vom renunta la ele, vom fi raniti si vom suferi, dar ceea ce castigam nu este decat o apropiere relativa si nesatisfacatoare fata de ceilalti, o intimitate superficiala, chiar si fata de persoanele pe care le consideram cele mai apropiate: mama, tatal, fratii, sotul, copiii sau cei mai buni prieteni. Este posibil sa nu purtam toate cele cinci rani in noi, dar cu siguranta una sau doua vor predomina. Ele se reflecta si in corpul fizic prin anumite caracteristici specifice. In fapt, corpul nostru este cea mai fidela si sincera imagine a ranilor si mastilor pe care le purtam. El nu are cum sa ne minta si de el nu ne putem ascunde. Sfat: "Sunt momente in viata cand trebuie sa ne credem orbeste in intuitie. De aceea e asa important sa lasi anumite lucruri sa treaca. Sa le dai drumul. Sa te desprinzi de ele.Oamenii trebuie sa inteleaga ca nimeni nu triseaza, uneori castigam, alteori pierdem. Nu astepta sa ti se dea ceva inapoi, nu astepta sa ti se recunoasca efortul, sa ti se descopere geniul, sa ti se inteleaga iubirea. Incheie niste etape. Nu din orgoliu, din neputinta sau mandrie, ci pur si simplu pentru ca acel lucru nu se mai potriveste cu viata ta. Inchide usa, schimba discul, fa curat in casa, sterge praful.Inceteaza sa mai fii cine erai si transforma-te in cine esti."
Publicitate

La 40 de zile de la Paşte, de fiecare dată într-o zi de joi, se sărbătorește Înălțarea Domnului, numită în popor și Ispas. Această zi a fost aleasă și ca sărbătoarea Eroilor în Biserica Ortodoxă Română. Anul acesta, pe 25 mai este și a treia aflare a capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul. Află semnificația acestor trei mari sărbători și cele mai importante tradiții de Înălțarea Domnului.

Astăzi, creştinii ortodocşi se salută cu “Hristos s-a înălţat! – Adevărat s-a înălţat!”. Din Biblie aflăm că, după Înviere, Iisus Hristos s-a arătat ucenicilor timp de 40 de zile, după care s-a înălţat la cer în prezenţa lor. Deci apostolii au fost martorii acestui eveniment. În popor se mai spune că a mai fost un martor, pe nume Ispas. Un cioban care a fost ascuns după pietre şi apoi a povestit ce a văzut. De aceea, Sărbătoarea Înălţării Domnului se mai numeşte şi Ispas. Fiindcă acest eveniment a avut martori, salutul “Hristos s-a înălţat” şi replica lui se spun doar în ziua Înălţării. Deși între credincioși salutul se mai folosește zece zile, până la vecernia din seara dinainte de Cincizecime sau Rusalii. Se mai spune în Biblie că, în acel moment, Hristos şi-a profeţit revenirea şi i-a încredinţat pe apostoli că îl va trimite pe Duhul Sfânt, ceea ce a şi făcut peste zece zile, la Cincizecime, adică de Rusalii.

Credinţe populare

Când Maica Domnului l-a născut pe Hristos, în ieslea grajdului, animalele au luat şi ele parte la eveniment: pe cât de cuminţi erau boii şi oile, pe atât de gălăgioşi erau caii. Ca mâhnire că pruncul nu avea linişte, din pricina nechezatului cailor, Maica Domnului le-ar fi spus să nu se sature de mâncare decât o dată în an, la Înălţarea Domnului. Astfel, în ziua în care caii „îşi prăznuiesc” Paştele, pentru un ceas, ei se satură de păscut.

Înălțarea Domnului. Aceasta tradiţie mai este cunoscută şi ca Joia Iepelor sau Ispasul. Se spune că Ispas a fost martor la Înălţarea Domnului, alături de cei trei Apostoli. Şi pentru că era un om bun şi vesel, oamenii ar încerca în această zi să fie bine dispuşi şi să nu-şi caute pricini de supărare. Există o credinţă populară potrivit căreia cel care moare de Ispas ajunge direct În Rai. Sărbătoarea populară ar proveni din zona Transilvaniei, din Evul Mediu, când sărbătoarea avea loc la date diferite. Când ungurii îşi serbau Paştele, românii cereau de la ei caii, ca să-şi lucreze pământul şi invers. Potrivit calculelor calendarului, o dată la 4 sau 7 ani, sărbătoarea Paştilor cădea în aceeaşi zi. De aici a venit şi vorba „la Paștele Cailor”, adică momentul în care caii se odihneau.

Tradiţii de Înălţarea Domnului

Dacă de Paşte creştinii se salută între ei adresându-şi cuvintele „Hristos a înviat!”, în această zi de mare sărbătoare, creştinii folosesc formula de salut „Hristos s-a înălţat!”.

Totodată, despre cei care mor în ziua de Ispas se spune că ajung direct în ceruri. Mai mult, cerurile sunt deschise între sărbătoarea Paștelui și cea a Înălțării…

Publicitate

Femeile nu împrumută sare şi nu dau foc din casă fiindcă există credinţa că astfel toată casa va vui, iar vacile nu vor mai da lapte.
Oamenii îşi leagă frunze de nuc peste brâu, pentru că se spune că şi Mântuitorul le-ar fi purtat în momentul Înălţării.

Se fac pomeni şi se împarte pentru morţi, mai ales brânză, ceapă verde, pâine caldă şi rachiu. Este ultima zi când se mai pot mânca ouă roşii.
Bătrânii spun că, pentru a avea recoltă bogată, semănătorile se fac până în ziua de Înălţare.

Tot în această zi se sfinţesc plantele de leac – leuşteanul, paltinul, alunul. În unele zone oamenii se bat cu leuştean ca să fie feriţi de boli şi de rele.

Din 2001, Biserica Ortodoxă Română a hotărât ca în această zi să fie prăznuită şi Ziua Eroilor. Sunt pomeniţi eroii care s-au jertfit pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti.

Rugăciune care se spune la Înălțare

”Doamne, lisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, pogorându-Te din înălţimile cereşti pentru a noastră mântuire şi hrănindu-ne cu bucurie duhovnicească în sfintele şi prealuminoasele zile ale învierii Tale şi, iarăşi, după săvârşirea slujirii Tale pământeşti, Te-ai înălţat cu slavă de la noi la ceruri şi ai şezut de-a dreapta lui Dumnezeu şi Tatălui! În această senină şi atotluminoasă zi a Dumnezeieştii Tale Înălţări la ceruri, pământul prăznuieşte şi saltă, cerul se bucură astăzi de Înălţarea Ziditorului făpturii, oamenii slavoslovesc neîncetat văzând firea noastră cea rătăcită şi căzută, pe umerii Tăi, acum, Mântuitorule, luată şi înălţată la ceruri.

Îngerii se veselesc zicând: Cine este acesta, care a venit cu slavă puternic în lupte şi tare în războaie? Acesta este cu adevărat Împăratul Slavei? Învredniceşte-ne şi pe noi, neputincioşii, care gândim încă la cele pământesti şi săvârşim neîncetat cele plăcute trupului, să cugetăm la înfricoşătoarea Ta înălţare la cer, grijile cele trupeşti şi cele lumeşti să le lepădăm şi împreună cu Apostolii Tăi să privim acum la cer şi, cu toată inima şi cu tot cugetul nostru, să ne amintim că acolo sus, în ceruri, este sălaşul nostru, iar aici pe pământ suntem doar străini şi călători, plecaţi din casa Părintească în ţara îndepărtată a păcatului.

Pentru aceasta Te rugăm cu osârdie Doamne, ca prin preaslăvită înălţarea Ta, să însufleţeşti conştiinţa noastră, să ne scoţi din robia acestui trup şi a acestei lumi păcătoase şi să ne învredniceşti să cugetăm la cele înalte, nu la cele pământeşti; că nu se cuvine să ne fie nouă pe plac, ci Ţie, Domnului şi Dumnezeului nostru, să-Ţi slujim şi să lucrăm, până când dezlegându-ne de legăturile trupului şi trecând vămile văzduhului, să dobândim cereştile Tale locaşuri, unde stând de-a dreapta Slavei Tale, împreună cu Arhanghelii şi Îngerii şi cu toţi Sfinţii, vom proslăvi Preasfânt Numele Tău, împreună cu Părintele Tău Cel fără de început şi cu Preasfântul şi Bunul şi de Viaţa Făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin.”

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!

Publicitate
Alte Articole
Sarbatori
Astăzi, suflet blând, vreau să îţi împărtăşesc o povestioară pe care am descoperit-o întâmplător în imensa lume online, o povestioară care m-a înduioşat, dar care m-a făcut în acelaşi timp puţin mai puternic. Într-o zi, o fetiţă a alergat plângând la tatăl său. -Sunt aşa epuizată, îi spune ea. Viaţa este aşa de grea. De fiecare dată când depăşesc un obstacol, un altul mă aşteaptă după colţ. Nu cred că pot continua să trăiesc aşa. Tatăl ei i-a şters lacrimile de pe faţă şi a invitat-o să meargă împreună în bucătărie. Acolo, el a umplut trei oale cu apă pe care le-a pus apoi la fiert. „Ce faci?”, a întrebat fetiţa. Tatăl nu a răspuns dar s-a dus la magazin, de unde s-a întors cu cartofi, ouă şi cafea măcinată. „Ce faci”, a întrebat fetiţa cu puţină nervozitate în voce. Apa a început să fiarbă. Fără să îi răspundă fiicei sale, a adăugat într-o oală cartofii, într-una ouăle şi într-una cafeaua. „Spune-mi ce faci!”, ţipă fetiţia impacientată. Tatăl nu spune nimic şi scoate cartofii şi ouăle pe o farfurie iar cafeaua o toarnă într-o cană. „Ce vezi?”, spune tatăl. „Cartofi, ouă şi cafea. Nu văd cum asta mă poate ajuta.” „Uită-te mai atentă.” ,insistă tatăl imediat. Fetiţa a încercat cu degetul un cartof şi a observat cât de moale e. A decojit un ou şi a observat că s-a întărit. A scurs cafeaua şi a observat culoarea apei. „Tot nu înţeleg.”, spuse ea. „Cartofii, ouăle şi cafeaua au trebuit să înfrunte acelaşi obstacol. Toate au fost puse în apă fierbinte. Cartofii au intrat în apă tari dar eu ieşit moi, ouăle au fost fragile l-a început dar au ieşit din apă mai dure, dar cafeaua nu a fost schimbată de apă, în schimb ea a schimbat apa şi a transformat-o în ceva nou. Tatăl pune o mână pe umărul ei şi o întreabă: „Care dintre cele 3 eşti tu? Eşti un cartof, un ou sau o boabă de cafea?” Când te vei întâlni cu provocări, ce vei alege să faci? Le vei lăsa să te doboare, să te întărească, sau le vei schimba în oportunităţi?
Motto:„Cine poate răbda, acela merge înainte. Răbdarea este amară, dar rodul său este dulce.” – Jean Jacques Rousseau
Când eram copil, tatăl meu îmi dăruia sfaturi mereu, dar ştiţi şi voi cum e, majoritatea dintre noi gândeam în momentul acela : ” Eh ce ştii tu…iar crede că le ştie pe toate.”. Frumuseţea este că atunci când creştem, aceste sfaturi pe care la început le devalorificăm, încep să capete valoarea unor bijuterii foarte rare şi nepreţuite. Exact ca un diamant. La început este inobservabil dar cu trecerea timpului este apreciat şi observat de toata lumea. Una dintre aceste „bijuterii” pe care tatăl meu mi-a dăruit-o se referă la răbdare. ” Învaţă să ai răbdare fiule.” , îmi spunea el mereu când mă vedea nemulţumit sau trist. „Dacă ai răbdare, toate se vor rezolva.” , adăuga el apoi. La momentul acela nu prea mi se părea ceva aşa de important, dar acum, eh acum, o dată cu trecerea timpului, aceste două propoziţii sunt mereu alături de mine în caruselul acesta minunat numit Viaţă. Analizându-mi trecutul, observ că majoritatea scopurilor pe care mi le-am propus s-au adeverit într-o mare măsură, deşi la început mi se părea că nu am nici o şansă. Bineînţeles, a fost nevoie de răbdare pentru ca aceste dorinţe să aibe timp să se materializeze. Ştii şi tu , o floare nu creşte imediat cum ai plantat sămânţa, ea are nevoie de preocuparea ta dar şi de răbdarea ta. Ceea ce vreau să te sfătuiesc suflet blând, este să nu uiţi niciodată să fii răbdător. Nu fii grăbit. În viaţă este nevoie de timp pentru ca lucrurile, oamenii sau experienţele pe care le consideri utile , să îşi găsească drumul către tine. De fiecare dată când te simţi pierdut sau neputincios adu-ţi aminte de puterea timpului, adu-ţi aminte că dacă aştepţi toate se vor alinia şi ordona exact cum este cel mai bine pentru pentru persoana ta. Te îmbrăţişez şi nu uita: „Răbdarea este o virtute.” ( Cato cel Bătrân)