Indragosteste-te de tine… indragosteste-te de ce se intampla in jurul. Accepta-te si invata sa te iubesti!

Cea mai cunoscută povestire relatată de părintele Arsenie Boca are menirea să le aducă alinare celor aflaţi în suferinţă. Pilda ceşcuţei de ceai le arată oamenilor ce pot face „dacă viaţa li se pare grea şi sunt loviţi, bătuţi şi împinşi aproape fără milă, când lumea pare că se învârteşte necontrolat şi când simt că se află într-o suferinţă îngrozitoare”. Părintele Arsenie Boca (1910-1989) este considerat unul dintre marii duhovnici ai românilor. A lăsat posterităţii o moştenire spirituală impresionantă. Una dintre cele mai frumoase vorbe de duh lăsate de fostul preot prigonit de regimul comunist este povestea ceşcuţei de ceai, o pildă menită să le aducă alinare suferinzilor. „O familie a plecat într-o excursie în Anglia pentru a cumpăra ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversări de la căsătorie. Şi soţiei şi soţului le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, obiecte ceramice, în special ceştile de ceai. Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat: ‘Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos!’. În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească: – Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva, am fost doar un bulgăre de argilă roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: ‘Nu face asta!’, ‘Nu-mi place!’, ‘Lasă-mă în pace!’, dar El a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe: ‘Încă nu!’. Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. ‘Opreşte! Ameţesc! O să-mi fie rău!’, am strigat. Dar Stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit: ‘Încă nu’. M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit şi m-a modelat, până a obţinut forma care i-a convenit, iar apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atâta căldură! Am strigat, am bătut şi am izbit uşa… ‘Ajutor! Scoate-mă de-aici!’ Puteam să-L văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele Sale, în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta: ‘Încă nu’. Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft… am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! ‘Ei, aşa este mult mai bine’, m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. ‘O, te rog, încetează, încetează!’, am strigat. El doar a dat din cap şi a spus: ‘Încă nu!’ Apoi, deodată m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. Am plâns… eram convinsă că nu voi scăpa! Eram gata să renunţ. Chiar atunci, uşa s-a deschis şi El m-a scos afară şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat şi am aşteptat, întrebându-mă: ‘Oare ce are de gând să-mi mai facă?’. O oră mai târziu, mi-a dat o oglindă şi a spus: ‘Acum uită-te la tine!’. Şi m-am uitat. ‘Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu… Este frumoasă. Sunt frumoasă!’ El mi-a vorbit blând: ‘Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat. Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald şi neplăcut în cuptor, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevărat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă. Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult, fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine’”. Morala povestirii, așa cum este dezvăluită de duhovnicul Arsenie Boca: „Dumnezeu ştie ce face cu fiecare dintre noi. EL este Olarul, iar noi suntem argila Lui. El ne va modela, ne va face şi ne va expune la presiunile necesare, pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta şi sfânta Sa voie. Dacă viaţa pare grea şi eşti lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când lumea îţi pare că se învârteşte necontrolat; când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşază-te şi gândeşte-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu Olarul”. Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
Publicitate

Iubirea de sine este una din lectiile de viata importante pe care le putem primi in copilarie. Iubirea de sine nu inseamna egoism ci acceptare si pretuirea darului vietii. Conectarea cu iubirea din interiorul tau. Constientizarea ca esti o bucatica de divinitate.

Ori de cate ori auzim ca o persoana este in cautarea dragostei, ne gandim imediat la relatii: cele din trecut si cele la care visam sa le avem. Sunt atat de multe moduri de a aduce dragostea in viata noastra. Ne indragostim de noi insine, de munca, pe persoane necunoscute, de natura. Ne indragostim de viata, de relatii si situatii. Ne indragostim de lucrurile marunte.

Trebuie sa tinem minte un singur lucru: ce sadim in sufletul nostru vom primi in cele mai frumoase moduri. Forma finala a iubirii este aceea de a oferi altei persoane iubire neconditionata.

Noi gasim dragoste in lucrurile pe care le cunoastem. Simtim ca traim datorita mediului in care suntem si evolutiei experientelor. Daca ne gandim mai putin, simtim mai putin. Daca aspiram mai mult, asteptam la mai mult. In dragoste, insa, nu exista nicio limitare, nicio capacitate, nicio masuratoare mai mare sau mai mica a inimii.

Iubirea este cea mai mare emotie… Cu cat este mai deschisa inima, cu atat dragostea apare mai repede in viata ta. Nimeni nu te scapa de inima zdrobita. Daca iubesti, risti.

Este de datoria inimii sa mearga mai departe, sa se vindece si sa treaca peste ranile provocate. Este greu sa faci fata respingerii, pierderii si amintirilor. Dar noi suntem creati pentru a depasi provocarile; dragostea este frumoasa cand este impartasita. Iar iubirea de sine este mai importanta decat a iubi pe altcineva. Trebuie ca mai intai sa ne iubim propria persoana, sa ne apreciem, sa stim ca meritam mai mult si sa intelegem cat de importanti suntem.

Publicitate

Indragosteste-te de tine… indragosteste-te de ce se intampla in jurul. Accepta-te si invata sa te iubesti. Pentru ca tu, draga mea, tu contezi. Esti unica, esti frumoasa, esti sensibila si ai o inima uriasa. Nu lasa ca nimeni sa te doboare si, in cazul in care nu te simti apreciata, renunta… si mergi mai departe. Pentru ca tu meriti mai mult. TU meriti un barbat care sa fie constient de valoarea ta.

Respectul fata de fiinta ta – de fiecare aspect al acesteia – trup, minte, suflet. Prin cunoasterea de sine si prin a-ti face placere. Abia atunci cand faci asta poti manifesta iubire fata de ceilalti. Iar legea atractiei va face ca tu sa atragi iubire.

Cum sa te iubesti? Priveste-te in oglinda si observa cat de minunat e trupul tau. Gandeste-te la toate senzatiile minunate pe care iti permite sa le traiesti. Fa o lista cu toate calitatile si reusitele tale. Aminteste-ti de lucrurile frumoase pe care ceilalti le-au spus despre tine. Iarta-te pentru ceea ce crezi ca ai facut sau ai spus gresit. Nu te judeca pentru asa zisele tale defecte. Oare chiar sunt defecte? Iar daca sunt, in mod sigur, le poti indrepta. Insa deocamdata accepta-le, sunt parte din tine.

Cu totii avem o umbra iar singura cale catre iubirea de sine este de a accepta aceasta umbra, de a o iubi, in loc de a-i rezista.

Da-ti timp sa ajungi sa te iubesti. Si spune-ti macar o data pe zi, privindu-te in ochi in oglinda: ma iubesc si ma accept asa cum sunt.


Publicitate


Alte Articole