In viata primim multe lectii… “Viata e un mar dulce-acrisor. Azi musti din partea dulce, maine din partea acrisoara…”

Publicitate

Am inceput sa vad viata ca pe un mar, un mar dulce acrisor. Uneori musc din partea dulceaga, adica din acea parte a vietii plina de bucurie, implinire, satisfactie, succes si fericire, dar stiu ca nu dureaza prea mult, si urmeaza sa musc si din partea acrisoara, acea parte a vietii care ne mai impovareaza sufletul, ne ingreuneaza, ne intristeaza pana la lacrimi, uneori.

Am intalnit oameni ce priveau viata ca pe un dar, o acceptau in intregime, cu bune si cu rele. Dar am intalnit oameni ce aproape-si blestemau zilele in clipele grele, si oameni greu incercati, dar care totusi si-au pastrat speranta in suflet si-n privire.

Momente grele au fost si vor mai fi, pentru fiecare dintre noi. Cred ca nici nu ar fi avut rost o viata fara necaz. Nu am mai fi fost capabili sa distingem bucuria, iubirea, frumosul, daca nu ar fi fost tristetea, ura si uratul. Si sunt sigura ca si voi ati observat ca necazul si incercarile vietii ne apropie de Dumnezeu. Atunci cand se iveste necazul, nu conteaza ca esti ateu, ortodox, catolic, sau alta religie, cauti sprijin in Dumnezeu.

Iti amintesti de rugaciunea sincera si parca Dumnezeu te prinde din nou de mana. Pentru ca uitam si iar uitam sa ne rugam cu inima sincera. Iar singurul ajutor sincer si neclintit sta in EL.

Cel mai important este sa pastram un suflet deschis, care sa nu ne indeparteze de Dumnezeu si nici de oameni. Oamenii ne ranesc mereu, dar oare noi nu ranim? Intrebarea este: Oare noi suntem mereu constienti atunci cand ranim pe altii? Fie suntem prea putin constienti, fie pentru noi si greselile noastre fata de ceilalti, gasim rapid iertare si intelegere.

Publicitate

Uneori ni se pare ca viata este tare nedreapta, cu unii dintre noi, si chiar este, dar totul cu un motiv. Trebuie sa schimbi ceva in felul in care traiesti, insa, nu are relevanta sa incerci cu disperare sa iti schimbi brusc viata, pentru ca mai rau o vei ingreuna. Totul se face cu pasi marunti! Trebuie sa accepti locul in care esti si ceea ce esti acum si sa te gandesti cu claritate unde si ce vreii sa devii. Iar pentru toate astea, nu uita de un ingredient absolut necesar: Accepta-te in intregime, tine capul sus si continua sa mergi inainte spre evolutia ta.

Ti se ofera doua posibilitati: Sa evoluiezi sau sa ramai in stadiul in care esti. Daca decizi sa ramai neschimbat, vei observa ca te vei invarti ca intr-un cerc, in care parca treci din nou si din nou prin aceleasi greutati, aceiasi rutina, aceleasi furtuni, aceiasi situatie, pana inveti tot ce aveai de invatat, pana inveti sa te iubesti mai mult, pana inveti sa accepti schimbarea.

Daca accepti sa evoluiezi, accepti schimbarea si te conectezi la toata forta si taria din tine, vei descoperi tot ceea ce se ascundea dincolo de zona ta de confort, vei trezi in tine o altfel de dragoste atat pentru tine cat si pentru cei din jur. Ai tot ce iti trebuie, alege sa te accepti si sa evoluiezi, alege sa iubesti viata cu tot ce este in ea!

Ce ai mai adauga la acest articol? Scrie-ne parerea ta in comentariile de mai jos! Aici invatam impreuna despre viata! Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare articole de la noi, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!

Publicitate
Alte Articole
Dezvoltare Personala

O pildă rostită de duhovnicul Arsenie Boca vorbeşte despre recunoştinţa care poate schimba oamenii

Publicitate

“Prin viclenie, minciună, disimulare, oamenii nu fac decât să se înșele pe ei înșiși.” — Arthur Schopenhauer

„La începutul primului război mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai temută închisoare. Nimeni nu reuşise să evadeze vreodată de acolo, în general, cei trimişi aici erau fie condamnaţi la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispăşeau o pedeapsă foarte mare.

Deşi era atât de bine păzită, într-o seară un criminal a scăpat. Toată noaptea gardienii l-au hăituit cu câini, însă, spre dimineaţă, i-au pierdut urma într-o pădure. Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut într-o poiană, o luminiţă la fereastra unei case. Desigur că acolo putea găsi ceva de mâncare şi haine. Cu disperare, a năvălit în odaia mică, unde o imagine cu totul neaşteptată îl ţintui în loc: o tânără femeie plângea lângă un copilaş micuţ, care, de asemenea, scâncea.

Pe masa goală, un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o lumină slabă, în care se vedea, totuşi, chipul palid şi slăbit al femeii. Parcă trezit dintr-un coşmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mamă să nu se sperie, se aşeză alături şi o întrebă ce probleme o fac atât de nefericită.

Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că soţul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban şi că, de foame şi frig, copilaşul s-a îmbolnăvit. – Lasă femeie, îi spuse puşcăriaşul, o să te ajut eu. – Nu vreau să furi pentru mine şi nici să sufere cineva nu doresc. – Nu-ţi face griji, nu va suferi nimeni!, i-a răspuns omul şi a luat-o pe femeie cu el. Când au ajuns împreună în faţa poliţiei, aceasta l-a întrebat mirată: – Ce faci? – Lasă, ţi-am spus că n-o să sufere nimeni. Vino!

Publicitate

Intrând cu ea în clădirea poliţiei, omul s-a predat, iar când şeful poliţiei a venit să vadă cu ochii lui dacă periculosul puşcăriaş este, în sfârşit, prins, acesta îi spuse: – Femeia aceasta m-a găsit în casa ei, când Încercam să fur câte ceva şi m-a adus aici. Dă-i recompensa pusă pe capul meu, o merită!

Cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recompensă foarte mare, deoarece puţini credeau că cineva l-ar putea prinde şi preda pe criminal. Bucuros că îl avea acum prizonier, şeful poliţiei a plătit imediat femeii suma enormă, după care l-a trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub pază strictă.

După câteva zile, însă, femeia, cerând o audienţă la directorul puşcăriei, i-a povestit acestuia totul, aşa cum se întâmplase cu adevărat. Uimit de bunătatea deţinutului său, cu ocazia Sfântului Crăciun ce se apropia, directorul l-a graţiat, căci era obiceiul ca, o dată pe an, să fie eliberat puşcăriaşul care s-a purtat cel mai bine. Timpul a dovedit că omul acela se schimbase cu adevărat, căci niciodată nu a mai făcut ceva rău”.

Oamenii trebuie să se ajute între ei, explica duhovnicul. „Dacă un asemenea om – cu lanţuri la mâini şi la picioare, obosit şi dornic de libertate, ce nu ducea cu sine decât o groază de păcate – a putut să o ajute pe femeia aceea, cu atât mai mult noi îi putem ajuta pe cei din jurul nostru. Nu dărui celorlalţi după cum merită, ci după cum au nevoi”, relata Arsenie Boca.

Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare cele mai frumoase articole, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!

Publicitate
Alte Articole
Pilde