Uneori nu intelegem cum si de ce se intampla un lucru sau cum de ni se intampla tocmai noua. Sau nu intelegem ce avem de inteles de acolo. Si e atat de mare tentatia de a intra cu totul in povestea lui “de ce?” incat incepem sa ne invartim in jurul acestei intrebari, nu pentru ca am vrea sa gasim raspunsuri, ci mai ales pentru ca dorim sa stam in drama si lupta. Exista o anumita placere in a sta acolo si e ca o esenta a vietii pe care vrem sa o extragem din centrul problemei. Poate ca de aia ne tot adancim in ea, si tot sapam, chipurile pentru a ajunge la adevar.
Numai ca, ce sa vezi, cu cat sapi mai mult, cu atat te indepartezi de adevar, pentru ca incepi sa vanezi, de fapt, doar raspunsurile care se potrivesc in sablonul povestii tale, in definitiile pe care le-ai dat experientei, in judecatile pe care deja le-ai emis si continui s-o faci despre tine si cei implicati. Practic, cauti si permiti sa ajunga la tine doar raspunsurile care-ti valideaza durerea, lupta, incrancenarea, dreptatea pe care vrei sa o ai, tiparul in care vrei sa stai.
De aceea, in astfel de situatii, desi ne simtim pierduti (si pe buna dreptate, pentru ca ne pierdem de cine putem fi dincolo de problema), persistam in situatia respectiva, crosetand ganduri, plimbandu-ne intre o judecata si alta, intre dorinta declarativa de a intelege si dorinta inconstienta de a NU intelege cu adevarat.
Acesta este unul din modurile in care ne lasam distrasi din prezent, din starea naturala a fiintei de usurinta si gratie. Suntem impotriva curentului si singurul lucru pe il avem de acceptat poate fi ca, in acel moment, singura solutie sau cea mai potrivita si benefica este sa avem rabdare.
Da, cand nu intelegi ceva, ai rabdare. Nu scotoci, ci asteapta. Nu iscodi, ci priveste. Nu (te) certa, ci ingaduie sa fie ce este. Nu forta, accepta.
Viata are caile ei prin care ne ajuta sa intelegem tot ce avem nevoie. Intelepciunea nu poate fi grabita. Fiecare experienta are anotimpurile ei. Fiecare etapa din viata poate fi un pas catre un nivel mai inalt de constiinta. Orice proiect trece prin niste anotimpuri. Daca e in anotimpul inghetului, degeaba il fortezi sa fie in cel al infloririi. Degeaba grabesti o planta sa creasca, risti s-o omori din prea multa “buna intentie”.
In plus, fiecare cadere este mereu urmata de un salt. Cadere, salt, cadere, salt… nimic nou, nu-i asa? Diferenta o face CUM treci PRIN ele. Cat de constient esti de importanta acestora. Si cat de deschis spre a creste si a castiga intelepciune prin tot ce apare in viata ta.
Pana la urma asta e frumusetea vietii, acesta este jocul. Imagineaza-ti, daca ai avea toate raspunsurile, daca totul s-ar intampla si crea cat ai pocni din degete, ar mai fi asa de atractiv/distractiv jocul? Nu si-ar pierde rostul? Dar daca toate lucrurile ar arata instant, exact asa cum le gandesti si le impregnezi cu emotie? Cum ar arata viata ta? Unii ii multumesc Cerului ca nu le da tot ce gandesc si mai ales dupa cum gandesc in fiecare moment. Ca Universul pare sa aiba un delay in a raspunde. De fapt, intarzierea este la noi, ne ia ceva pana sa ne fie clar. Si mai ales, ne ia ceva pana obosim si renuntam la lupta.
Asadar, cand nu intelegi, ai rabdare! Cand te prinzi ca ai un “de ce” in cap, sau mai multe, opreste-te. Ai o cadere? Crezi ca ai un blocaj? Asa, si?! N-ai mai avut? 🙂
Ce altceva e posibil? Cu altfel poti privi? Ce-ar fi daca ai astepta, pur si simplu, sa se aseze totul? Ce-ar fi daca ai fi atent cu adevarat si te-ai extrage din “problema”? Cum ar fi daca nu te-ai mai scufunda in drame, mai mult sau mai putin ale tale? Si ce ai crea daca ai alege sa te dai jos de pe ganduri si sa recunosti ce vrei cu adevarat?
Poti sa alegi lupta. Sau poti sa alegi pacea. Nici una, nici cealalta nu e gresita. Doar ca…sa stii, e mereu alegerea ta.
de Nicoleta Svarlefus
