“Întoarce-ți fața către soare și umbrele vor rămâne în urma ta.” – proverb din Noua Zeelandă
Uneori, în viață, ne atașăm atât de mult de cineva că nu credem că va dispărea vreodată. Că nu va fi o zi, o săptămână, în care să nu ne gândim la ei. Că nu va fi niciodată o săptămână, o lună, în care să nu simțim că ar fi trebuit să facem lucrurile în mod diferit. Că nu va fi niciodată o perioadă reală și satisfăcătoare, fără să simțim că poate este posibil un alt mod, că poate este un alt lucru de făcut sau poate să simțim o altă speranță.
Uneori, în această viață, oamenii se conectează cu noi atât de profund încât credem că nu vor dispărea niciodată. Că niciodată, nimeni nu ne va face să simțim în același fel. Că niciodată, nu vom fi complet liberi, detașați, eliberați. Că viața într-un fel sau altul va fi întotdeauna conectată la acea persoană, chiar dacă ușor. Că va exista întotdeauna ceva, chiar dacă este nesemnificativ ca o melodie, care să ne reamintească acea persoană. Că undeva ceva va persista întotdeauna și că va fi mereu parte din noi, chiar dacă ușor și puțin controlat, că vom simți, ne vom mira sau ne vom gândi la ea.
Dar, pe măsură ce trecem prin proces, simțim tot ce se dorește a se simți, procesăm frumusețea dar și durerea, precum și întrebările. Pe măsură ce ne scufundăm profund în sentimente, încercăm și continuăm să mergem, să călătorim și să vindecăm straturile – ceva se termină schimbându-se în mod dramatic.
Într-o zi, ajungem să simțim că ceea ce am crezut, nu era corect.
De fapt, toate rănile pot fi vindecate.
De fapt, progresiv, ne gândim tot mai puțin la asta, ne întrebăm tot mai puțin. Este incontestabil faptul că ceva se schimbă treptat, până când se face pe deplin și, în cele din urmă, ne trezim gândind – a fost.
Într-o zi, ne dăm seama că viața a fost mult mai corectă, mai puțin violentă decât am crezut. Că ar putea să se întoarcă complet la toată magia și lărgimea ei.
Într-o zi, ajungem să simțim că acele lucruri și acea poveste aveau o importanță foarte mare, dar că acum s-a terminat. Că acum a luat culorile, detașarea și distanța celorlaltor lucruri, acele lucruri cu care am rămas cu adevărat.
Nu gândim trecutul ca ceva care se întoarce în bucle, în spirală, din când în când, ci un trecut ca și cum ceva a fost terminat.
Și astfel, înțelegem că viața a planificat totul – durerea și recuperarea – căderea, dar și renașterea. Înțelegem că viața a fost mai bună decât acest proces, și că viața a știut că putem reuși.
Uneori, trebuie să trecem prin toate senzațiile a ceva, ca să ne întoarcem complet. Dar dacă o facem, dacă straturile sunt aruncate unul după altul, într-o zi, ceva se schimbă.
Energia noastră este înapoi. Culorile sunt libere, din nou. Muzica și străzile, speranțele și țelurile și chiar nici visele nu au un trecut, nici o legătură, nici o coardă.
Viața începe să se miște, încă o dată, liberă, ca o pasăre care nu trebuie să se întoarcă la un anumit copac sau cuib, la un vis trecut. Începe să se miște și să curgă ca înainte să se întâmple, înainte de a fi început, înainte să fi fost loviți.
Gândurile noastre sunt reorientate, redirecționate. Și Inima noastră devine liberă, disponibilă, curățată, proaspătă, eliberată.
Un articol de Sophie Gregoire
“Atunci când ai încredere în tine nu ai nevoie să convingi pe nimeni de nimic. Atunci când eşti mulţumit de tine nu ai nevoie de aprobarea altora. Atunci când te accepţi aşa cum eşti, întreaga lume te va vedea şi te va accepta. “– Laozi
Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!
