De Suflet

Il cautam peste tot pe Dumnezeu in loc sa-L cautam in sufletul nostru

Publicitate

Persanii aveau credința că spiritul uman nu se află undeva în interiorul corpului. El are transformări graduale, ascensiuni și călătorii dincolo de realitatea lumii noastre. Omul este într-o legătură permanentă cu lumea vegetală, animală, cu astrele și cu alte dimensiuni.

În anul 1940, un cercetător pe nume Ibrahim Karim a efectuat măsurători la mormintele unor sfinți creștini egipteni. Mormintele emanau vibrații foarte puternice, cu toate că mormintele aveau o vechime de câteva mii de ani, iar vibrațiile erau extrem de puternice.

Este cunoscut faptul că locurile sfinte au o încărcătură energetică deosebită. Din punct de vedere științific nu s-a putut da o explicație. Dincolo de știință, explicația ține de divinitate, marele mister cu care se confruntă omenirea.

Ce este divinitatea? Este o întrebare la care nu știm să răspundem sau fiecare dintre noi are propriul răspuns. Există multe polemici pe această temă, confuzii, contraziceri, chiar și în rândul specialiștilor sau al Bisericii.

Pentru că nu avem un răspuns clar la această întrebare, mulți devenim confuzi, renunțăm la credință, o căutăm in altă parte. Se spune că la un moment dat, toți oamenii au fost zei. În timp, ei au decăzut din acest statut și au devenit păcătoși. Brahma a hotărât să ascundă divinitatea, astfel încât omul, păcătosul, să nu o mai poată găsi.

Unii zei au spus ca divinitatea să fie ascunsă in adâncul pământului. Brahma a răspuns că omul va săpa și o va găsi. Atunci s-a propus să o ascundă pe fundul oceanului. Brahma a răspuns că omul va plonja în apă și o va găsi.

Brahma le-a spus că știe un loc unde ea nu va fi găsită niciodată. O vom ascunde în interiorul omului, în el însuși. Divinitatea este în noi și paradoxal este foarte dificil să o descoperim.

Un mare filosof spunea că atunci când ne gândim la Dumnezeu, primul lucru care ne vine în minte este cel mai important lucru despre noi înșine. Se spune că ne naștem pentru a hrăni semințele divine din interiorul nostru, care se dezvoltă pe toată perioada existenței noastre și dincolo de ea.

Până la judecata din urmă, mântuirea se poate dobândi oriunde; şi pe câmpuri de bătaie; şi se poate dobândi şi în iad; şi se poate pierde oriunde, şi în mănăstire, şi în ceata Sfinţilor Apostoli, şi s-a pierdut şi-n Rai. Tâlharul, răstignit pentru faptele sale, a sărit de pe cruce în Rai şi Lucifer ca fulgerul a căzut din Ceruri. Orbul din naştere capătă vederea şi a văzut pe Dumnezeu şi a vorbit cu El, iar fariseii templului o pierdeau, zicând că-I păcătos şi are drac. Cereau semn şi umblau să omoare pe Lazăr cel înviat a patra zi din morţi. Orbirea răutăţii, stând de-a pururea împotriva Adevărului, nu are leac, dar are pedeapsă. De aceea înfruntând mânia, a zis că vameşii şi păcătoasele vor lua-o înaintea “drepţilor” în Împărăţia Cerurilor, şi că se face bucurie în Ceruri, pentru un păcătos ce se întoarce.

Publicitate

Această întoarcere urmăreşte Dumnezeu să ne-o câştige, însă nu poate dacă nu ne învoim şi noi. De aceea ne poartă pe tot felul de căi, şi ne cheamă cu tot felul de surle şi, dacă trebuie, ne grăieşte şi cu tunul.

Ceea ce urmăreşte Dumnezeu în tot chipul este mântuirea sau întoarcerea noastră duhovnicească spre El şi Acasă, chiar dacă mai rămânem şi în viaţa aceasta. Oamenii însă, legaţi în neştiinţă, scurţi la minte şi slabi în credinţă, urmăresc viaţa pământească şi toată mâhnirea lor e pentru trupuri (Înţelepciunea lui Isus Sirah 41, 14).

Cât ţine forma aceasta de viaţă, oamenii vor fi amestecaţi: cei din Noul Testament, fiii Harului, cu cei din Vechiul Testament, pe care numai frica legii îi mai ţine în rânduială şi oamenii fără nici un testament, oamenii fărădelegii şi ai neorânduielii fără leac, care sunt fiii celui rău.

“Acela care iubeşte lucrurile bune şi frumoase tinde de bună voie spre Harul dumnezeirii, fiind călăuzit de Providenţă prin raţiunile înţelepciunii. Iar acela ce nu-i îndrăgostit de acestea e tras de la păcat împotriva voii lui, şi lucrul acesta îl face judecata cea dreaptă, prin diferite moduri de pedepse. Cel dintâi, adică iubitorul de Dumnezeu, e îndumnezeit prin Providenţă, cel de-al doilea, adică iubitorul de materie, e oprit de Judecată să ajungă la osândă.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Întrebarea 54, Filocalia, Sibiu, 1948, ed. I, vol. 3, p. 252).

Drept aceea, până ce nu vom ajunge la aceeaşi părere cu Dumnezeu despre viaţa noastră pământească, precum şi despre cealaltă, de pe celălalt tărâm, nu vom avea linişte în suflet, nici unii cu alţii, nici sănătate în trup şi nici în orânduirea omenească.

Trebuie să ne plecăm înţelepciunii atotştiutoare a lui Dumnezeu, care, în tot ce face, urmăreşte înţelepciunea noastră, ori pricepem ori nu pricepem aceasta. Când ne plecăm capul şi vrem şi noi ce-a vrut Dumnezeu, în clipa aceea căpătăm liniştea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre. Căci El e Stăpânul vieţii şi al morţii, de El ascultă zidirea şi de El se teme iadul, şi din porunca Lui ascultă dracii de Satana al lor.

“Toţi locuitorii pământului sunt nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerului şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-i zică: Ce faci?” (Daniil 4, 32).

Când a vrut să mântuiască pe Adam şi cu toţi drepţii, din iad i-a scos şi poate să scoată din ghearele morţii pe oricine vrea. De aceea au şi zis Părinţii, mângâind pe oameni: “Că păcătos ca un drac de-ai fi, nu deznădăjdui de puterea lui Dumnezeu”, fiindcă oricine, care în primejdie de moarte fiind, de va chema numele Domnului îşi va mântui sufletul său, căci, în ce-l va afla moartea în aceea va fi în veci. Iată de ce, neştiindu-ne sfârşitul, suntem datori a ne afla mereu în pocăinţă, ca într-însa să fim socotiţi în veci. Amin.

Părintele Arsenie Boca, Cărarea Împărăției

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!

Publicitate