Femeile care iubesc prea mult, vor suferi prea mult

Intr-o zi, la portile manastirii, poposii un calugar, cu barba alba si parul strans la spate intr-o codita.Dupa trup parea mai batran ca padurea, dar ochii lui negrii erau atat de tineri incat ai fii zis ca un copil a facut vreo ghidusie imbracand haine de garbov. Dupa mai multe luni de sedere in rugaciune si ascultare, se prezenta in fata staretului si-i spuse: -„Prea sfiintia ta,astazi este ziua mea de nastere si te-as ruga sa-mi dai o scara..” -„O scara…?ce sa faci cu ea frate?!..in ce copac vrei sa te urci?” -„Nu mai trebuie sa urc, parinte, caci eu deja am ajuns…vreau doar sa unesc malurile celor doua prapastii..” Staretul ramase pe ganduri si repeta ca un ecou cuvintele calugarului: -„Prapastii..” -„Da sfintite parinte..sunt doua prapastii:una este intre om si Dumnezeu si cealalta este sapata de om in om: intre vorba lui si gandul lui..” -„Poate vroiai sa spui ca ai nevoie de o punte de legatura, nu de o scara..Cum ar putea o scara sa uneasca prapastiile..” -„Pai…ruptura e pe verticala, intre sus si jos, iar pentru a produce unitatea ai nevoie sa urci..” „Uite am sa-ti spun un vis pe care l-am avut in tinerete..: Se facea, in vis,ca sunt un..mar. Si la poarta cojii mele a batut un vierme: -„Prea frumosule mar, se lingusea viermele, ma lasi sa ma hranesc si eu cu sucul tau , caci imi este tare foame..” Si marul, in bunatatea lui l-a lasat pe vierme sa se hraneasca din pulpa sa. Pe zi ce trecea, viermele devenea tot mai gras si frumos, devorand continutul gustosului fruct..si inmultindu-se, transforma continutul zemos si dulce intr-o masa amorfa, neagra, urat mirositoare, de putregai. De seminte, hraparetul vierme nu putuse sa se atinga…acolo scanteia insasi viata marului.. Am ajuns in mana unui copil , care vazand ca sunt stricat a vrut sa ma arunce.. Dar chiar in acel moment i-a sclipit o idee:-sa smulga semintele marului din putregaiul ce le inconjura si sa le planteze in pamant. Copilul a avut grija ca in fiecare zi sa ude cu apa vie semintele plantate si sa le vorbeasca ca si cand ar fi fost niste fiinte. Semintele au incoltit si adapate de cuvintele iubitoare ale copilului s-au inaltat copac , care dupa trei ani a rodit mere frumoase si curate. Copilul a avut grija ca nici un vierme sa nu mai atace roadele copacului crescut cu atata iubire. M-am trezit din vis, cand eram tot un mar la fel de frumos dar curat si sanatos, in mana unui copil..” -„Interesant vis ai avut..plin de semnificatii..” -„Eeehei..ofta calugarul, visul acesta m-a trezit, sfiintia ta, si m-a facut sa inteleg aaaaai , iata, am mai inteles ceva: ca, adevarata bunatate nu este de a da de pomana oricarui cersetor care intinde mana, pentru ca niciodata nu vei satura gurile flamande si mainile lenese..ci, adevarata bunatate este atunci cand dai posibilitatea sa munceasca bratului puternic care vine si cere. Nici Dumnezeu nu da nimic fara osteneala. Dar multi oameni au devenit cersetori, lenesi, trandavi, care se multumesc cu ce pica in mana intinsa, fara sudoare.. Dar visul mi-a deschis si intelegerea ca nimic nu rodeste fara iubire, iar roadele iubirii sunt intotdeauna curate si binecuvantate. Nici o forta , straina iubirii, nu o poate ataca. In timp ce vorbeau se apropie de ei un enorias destul de suparat.. -„Ce s-a intamplat, fiule?. il intreba staretul -„Parinte, ma rog lui Dumnezeu de luni de zile si nici pana acum nu mi-a indeplinit dorinta..” -„Vei primi atunci cand vei fii pregatit.si demn de ceea ce ceri.., raspunse Calugarul Nu te transforma intr-un cersetor…fa-ti lucrarea” Cei doi calugari se adancira din nou in discutiile lor: -„Tocmai ceea ce vorbisem ..omul a sapat prapastie intre el si Dumnezeu, percepand relatia numai din punct de vedere cerere si oferta:cand primeste e bine: Dumnezeu il iubeste; cand nu primeste nu e bine: Dumnezeu nu-l mai iubeste.. De aceea am nevoie de o scara, sa le-o dau celor care nu inteleg sensul vietii.” -„Fiule, fiule, striga staretul dupa enoriasul suparat ca nu i se indeplinise dorinta, vino ca am gasit o rezolvare la cererea ta..” Enoriasul, bucuros, se intoarse in curtea manastirii si astepta pana cand staretul veni langa el: -„Uite, ne-am gandit, eu si calugarul acesta, sa-ti daruim o scara..” -„Ha, ha, ha, se amuza enoriasul, nu am nevoie de scara..ca am una acasa” -„Da, dar aceasta este o scara fermecata, cu ea vei putea sa ajungi la Dumnezeu” Enoriasul o lua si pleca cam neincrezator de la manastire..nestiind ce sa mai creada.. Dupa trei ani de zile, staretul il gasi pe enorias in curtea manastirii de mana cu un copil..: -„Parinte, am venit sa va multumesc. Mi-a trebuit mult sa inteleg semnificatia scarii pe care mi-ati dat-o acum patru ani, dar m-am rugat lui Dumnezeu sa ma lumineze, si de indata ce am inceput sa urc , incet, incet, dupa putinta mea, fiecare treapta, simteam cum las in urma mandria, orgoliul, neincrederea, trandavia, furia, si ma umplu de smerenia si ascultarea cuvantului lui Dumnezeu. Asa incat nu i-am mai cerut Domnului nimic, m-am lasat in voia Lui, iar rugaciunea mea era doar multumire.Si cand ma asteptam mai putin, dorinta mea a fost indeplinita..: sotia mi-a daruit un copil, pe care l-am botezat Gabriel, ca pe arhanghelul vestitor de copil.” -„Ti-ai facut bine lucrarea, fiule, ii raspunse multumit staretul. Te binecuvantez pe tine si pe copilul tau, caci ai aflat sensul vietii prin rabdare si credinta. Scara pe care ti-am dat-o, sfatuit de inteleptul meu calugar,a r trebui fiecare sa-i inteleaga simbolul:caci numai prin credinta, ascultand smerit cuvantul lui Dumnezeu din inima ta, poti realiza orice dorinta. Lasa-te in voia Lui, urcand pe scara vietii, treapta cu treapta si nimic si nimeni nu-ti va sta in cale. Calea ta, fiul meu , are un singur sens:spre EL.. Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare cele mai frumoase articole, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!
Publicitate

Pentru a continua subiectul cu “sindromurile” pe care le au femeile, prin prisma naturii lor diferite de cea a bărbaţilor, voi scrie în această postare despre “sindromul femeii care iubeşte prea mult”. Articolul poate fi tratat şi ca un rezumat al cărţii scrisă de Robin Norwood – “Femei care iubesc prea mult”, pe care o recomand. E atât de captivantă că nu m-am lăsat de ea până nu am citit-o în întregime într-o singură zi.

Robin Norwood este o femeie terapeut din SUA, specializată pe relaţii de cuplu şi de familie, cu o experienţă în domeniu de peste 50 de ani. Cartea sa “Femei care iubesc prea mult” este un bestseller, tradus în peste 10 limbi. În această carte, autoarea încearcă să facă o delimitare clară între iubirea normală şi cea bolnăvicioasă, între iubirea ca eveniment fericit şi iubirea ca luptă continuă, între iubirea ca respect al propriei valori şi iubirea care îndreptată spre alţii te secătuieşte.

Cartea începe cu însăşi definiţia iubirii prea mult – “Când a iubi, înseamnă a suferi, înseamnă că iubim prea mult“. Dar cele mai multe femei percep iubirea exagerată ca pe o iubire normală. Şi asta, chiar dacă această iubire le aduce insatisfacţie, nemulţumire, lupte interioare, aşteptarea marii schimbări în el, chiar dacă sunt sigure că au parte de o relaţie care nu este ceea ce ele şi-ar fi dorit vreodată, când partenerul este unul nepotrivit, indiferent sau indisponibil.

Autoarea atrage atenţia asupra dependenţei pe care o provoacă dragostea, considerând dependenţa ca pe ceva înspăimântător. “Dacă te-ai găsit vreodată în situaţia de a fi obsedată de un bărbat, ai bănuit probabil că la originea acelei obsesii nu era dragostea, ci teama. Femeile care iubesc obsesiv sunt împovărate de teamă – teama de singurătate, teama de a nu fi demne de iubire, teama de a nu fi ignorate, abandonate sau distruse. Ne dăruim dragostea în speranţa că bărbatul de care suntem obsedate ne va alunga temerile. În loc de asta, temerile şi obsesiile noastre se adâncesc până într-atât, încât dorinţa de a dărui dragoste pentru a primi, la rândul nostru, iubire, devine izvorul de energie al vieţii noastre. Şi pentru că strategia noastră nu dă rezultatele scontate, ne străduim şi iubim şi mai mult. Iubim peste măsură“, scrie Robin Norwood în cartea sa.

Autoarea a identificat fenomenul iubirii excesive după ani de consultare a prietenelor şi soţiilor bărbaţilor dependenţi de alcool şi droguri. Astfel, rolul său de terapeut era să ofere consiliere şi ajutor atât bărbaţilor, care erau dependenţi de anumite substanţe chimice, dar şi femeilor – care erau stresate şi dependente de iubire excesivă. Concluziile pe care le face Norwood în cartea sa se atribuie însă tuturor femeilor, indiferent de mediul din care ele provin şi indiferent de problemele pe care le au partenerii lor.

Ce mi s-a părut interesant, este faptul că atitudinea femeilor mature faţă de bărbaţi este determinată de experienţele pe care le-au avut acestea în copilărie… Evident că m-am întrebat ce legătură are una cu alta? Exemplele pe care le dă autoarea în carte, m-au lăsat wow – niciodată nu m-aş fi gândit. Deci predispunerea către relaţii traumatizante este ceva care se poat dezvolta în noi, femeile, încă de când suntem fetiţe. Ce ne recomandă Robin Norwood, este să identificăm această problemă în noi, să ne schimbăm şi să ne vindecăm.

“Nicio femeie nu se transformă în mod întâmtplător într-o femeie care iubeşte prea mult”, spune autoarea. Aceasta identifică câteva caracteristici ale femeilor care iubesc prea mult:
1. femeile care provin din familii dezechilibrate, în care nevoile sale emoţionale nu au fost satisfăcute;

2. femeile care nu au parte de atenţie şi umplu acest gol oferind protecţie bărbaţilor, mai ales bărbaţilor care par să aibă nevoie de aşa ceva – Robin Norwood apreciază femeile care oferă compasiune şi înţelegere bărbaţilor care suferă, dar… consideră că de cele mai deseori, astfel de femei rămân oarbe la propria lor suferinţă ;

3. femeile care nu au reuşit să-şi transforme părinţii sau unul dintre părinţi în persoane tandre şi iubitoare. Astfel, când întâlneşti un bărbat indisponibil emoţional, doreşti să-l schimbi oferindu-i dragoste în exces;

4. femeile care au teamă să fie părăsite;

5. femeile dispuse să-şi asume mai mult din jumătate din responsabilităţi şi din vină în relaţie;

6. femeile care au avut o copilărie plină de nesiguranţă, ceea ce le determină nevoia disperată de a deţine controlul asupra oamenilor;

Publicitate

7. femeile predispuse spre anumite dependenţe – alcool, droguri, dulciuri şi alte alimente;

8. femeile care nu se simt atrase de bărbaţi amabili şi demni de încredere, aceştia fiind pentrul ele “plictisitori”;

9. femeile care nu au încredere în sine şi în interiorul lor nu cred că merită să fie fericite, ci trebuie să lupte pentru a fi fericite.

Este nevoie de ani pentru ca femeile să reuşească să-şi schimbe felul de raportare faţă de bărbaţi, dar Norwood încurajează femeile să se vindece şi să se transforme din femei care iubesc prea mult până la suferinţă în femei care se iubesc pe sine destul pentru a pune capăt suferinţei.

Autoarea susţine că femeile care iubesc prea mult rareori recunosc că au acest “sindrom”, chiar îl neagă. “Cu toţii simţim nevoia să negăm ceea ce e prea dureros şi înspăimântător de acceptat. Negarea este o formă de auto-acceptare”, scrie în carte.

În finalul cărţii, sunt enumerate câteva recomandări pentru femei care iubesc prea mult, dar conştientizeată că trebuie să se “însănătoşească”:

1. căutaţi ajutor şi renunţaţi la ideea că vă descurcaţi şi singure (consultaţi o carte, un psiholog, un terapeut etc.). Nu trebuie să-i spuneţi partenerului că aţi apelat la ajutor, menţionează autoarea.

2. găsiţi un grup de persoane care să vă înţeleagă – datorită acceptării de către acest grup, veţi reuşi să vă acceptaţi pe voi înşivă din ce în ce mai mult.

3. lucraţi la latura voastră spirituală – pentru femeile care cred în Dumnezeu, înseamnă să se roage la Dumnezeu, să meargă la biserică, să creadă că tot ce se întâmplă în viaţa lor are un scop şi o rezolvare şi Dumnezeu are grijă de tine şi de partenerul tău. Pentru femeile ateiste, Norwood recomandă să-şi găsească liniştea spirtiuală în natură sau în ocupaţii care le aduc pace sufletească.

5. încetaţi să-i controlaţi şi să-i manipulaţi pe alţii – nu vă ajutaţi în mod constant partenerii, nu le daţi sfaturi încontinuu dacă nu vi le cer, nu-i încurajaţi şi lăudaţi în mod frecvent, nu încercaţi să controlaţi ce nu este în puterea voastră – partenerii voşti şi vieţile lor.

6. înfruntaţi într-un mod curajos problemele şi defectele pe care le aveţi;

7. deveniţi mai “egoiste” – învăţaţi să oferiţi, şi nu altora, ci vouă înşivă. Oferiţi-vă timp, atenţie, experienţe noi, obiecte materiale. Din moment ce vă veţi pune pe primul loc în viaţa voastră, s-ar putea ca cei din jur să dezaprobe sau să fie mânioşi pe acest lucru. Sarcina voastră este să toleraţi acest lucru, fără a da explicaţii, justificări, argumente şi scuze. A deveni egoist înseamnă a recunoaşte propria ta valoare, înseamnă conştientizarea faptului că aptitudinile tale trebuie exprimate, că împlinirea propriei tale persoane este la fel de importantă ca pentru orice altă persoană, scrie Norwood.

8. împrtăşiţi-vă experienţele.

Concluzia mea personală după ce am citit această carte este că şi eu mă înscriu în tipajul femeii care iubeşte prea mult. Dar învăţ şi sugerez şi altor femei:

  • – să înveţe să spună NU – acesta fiind adeseori un scut sigur de apărare împotriva suferinţei;
  • – să fie ok cu ele însele şi să facă lucruri care le pun în valoare, indiferent de ce spun şi ce cred alţii. În acest context, aş vrea să amintesc cuvintele spuse de o prietenă-balsam pentru sufletul meu – “Nu face lucruri care să placă oamenilor, ci să placă lui Dumnezeu”;
  • – să se aprecieze întru totul, cum sunt ca personalitate şi caracter, cum arată, ce valori şi realizări au şi să nu caute în alţi oameni sentimentul propriei valori;
  • – să renunţe la dramele şi haosul din trecut şi să atragă seninul în viaţa lor;
  • – să se elibereze de oamenii ale căror atitudini şi fapte sunt ostile şi provoacă teamă;
  • – să accepte sfârşiturile.

Şi în aceeaşi ordine de idei, bine scria Paulo Coelho în “Unsprezece minute”:

“M-am simţit rănită când i-am pierdut pe bărbaţii de care m-am îndrăgostit. Astăzi sunt convinsă de faptul că nimeni nu pierde pe nimeni, fiindcă nimeni nu posedă pe nimeni. Asta e adevărata experienţă a libertăţii: să ai lucrul cel mai important din lume, fără a-l poseda”.

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!


Publicitate


Alte Articole