Este de ajuns să fim noi înşine. Unicitatea este cartea de vizită a fiecăruia şi o putem prezenta în orice moment fără nicio ruşine sau restricţie. Unicitatea este singurul lucru care ne aparţine cu adevărat şi care ne permite să ne bucurăm sincer atunci când suntem aşa cum suntem…

Ne-am învăţat să plângem după oameni. Plângem pentru că nu-i mai avem lângă noi, plângem din invidie că îi are altcineva. Plângem când nu ne bagă în seamă, plângem când nu ne lasă în pace. Plângem până şi după oameni pe care nu i-am avut niciodată. Cred că dacă am plânge PENTRU ei şi CU ei, atâta vreme cât încă îi avem aproape, n-ar mai fi nevoie să-i plângem când pleacă. Pentru că n-ar mai pleca. E obligatoriu să înţelegem că nu tot ce pierdem este o pierdere. Plus ca nimeni nu pierde pe nimeni, pentru că nimeni nu posedă pe nimeni. Nimeni nu fură pe nimeni, pentru că a părăsi e o alegere conștientă. E adevărat că oamenii pot fi influențaţi, dar depinde numai de ei dacă pleacă sau nu. Oamenii vin și pleacă din viața noastră ca trenurile, iar în gara sufletului nu staţionează decât atât cât au nevoie. Sau cât avem noi…Și fiecare își caută gara care îi place. Unii țin cont de aspectul exterior, alții de cât de bine se simt acolo. Unii caută gări curate, sau pustii, alții preferă gările cu aurolaci. Fiecare gară atrage omul care îi seamănă, care se integrează cel mai bine în peisaj… Uneori, mai uităm bagaje prin gările altora, și le producem suferință. Iar ei se amăgesc cu speranța că într-o zi o să ne întoarcem după ele. Dar nimeni nu se mai întoarce! Și tot trecând prin zece mii de gări, ne trezim că ajungem la destinație fără bagaje. Săraci. Pentru că am pierdut totul pe drum. În viață e după preferințe. Familia ţi-o dă Dumnezeu, dar prietenii te lasă să ţi-i alegi singur. Și atunci de ce suferim? Pentru că nu alegem corect! Pentru că alegem în funcție de ce izbește ochiul. Frumusețe. Bani. Faimă. Mașini. Funcții. Nu prea se mai uită nimeni la suflet. A devenit deja ceva prea neînsemnat ca să mai fie luat în considerare. Sufletul e uitat, undeva, într-un colţ, precum Cenușăreasa… Cine-și face mulți prieteni o face spre paguba lui. De ce? Pentru că tot ce e la grămadă nu e verificat bine. E ca o pungă de grâu. Cine stă să aleagă fiecare bob în parte și să-l verifice?! Nimeni… Așa te trezești cu neghină, pietre, pleavă; și prea puțin grâu…Dacă lăsăm accesul liber oricui, evident că își vor face toți de cap! Și fiecare faptă își are consecinţele ei. Vai de cel ce se încrede în om! E blestem! Poate că oamenii nu se uită uşor, sau nu se uită niciodată, dar sigur se poate învăța să trăiești fără ei. Cei de care avem cu adevărat nevoie nu vor pleca niciodată, pentru că nimeni nu primeşte de la Domnul o cruce mai grea decât o poate duce. Împrieteniţi-vă cu oameni care se tem de Dumnezeu! Compania lor va fi spre folosul sufletelor voastre. Sunt rari oamenii cărora le mai pasă de sufletele altora, pentru că nici de sufletul lor nu le mai pasă la prea mulți. Căutați ca prin tot ce faceți să îmbogățiţi pe alții! Nu ţineţi cu dinții de relații care nu-și au rostul, care vă fac mai mult rău decât bine! Dar nici nu rupeţi firul prieteniei din orice. Chiar dacă l-aţi lega mai târziu, nodul va rămne pentru totdeauna… Nu alergați după oamenii care pleacă din viața voastră! Dacă prezența lor v-ar fi fost absolut necesară, n-ar mai fi fost nevoie să plece. Nimic nu e la întâmplare… Dar înainte de toți și toate, împrieteniţi-vă cu singurul care nu vă va dezamăgi niciodată: Dumnezeu! Un articol de Sefora G. Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare cele mai frumoase articole, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!
Publicitate

“Dacă nu îți place un lucru, schimbă-l ; dacă nu poți să îl schimbi , schimbă felul în care gândești despre el.” – Mary Engelbreit

Indiferent cum ar arăta viaţa noastră, de cele mai multe ori nu ne suntem de ajuns nouă înşine. Ne simţim de parcă am încheiat un acord pe termen nelimitat cu o profundă şi inevitabilă comparaţie cu cei din jur. În majoritatea cazurilor, afirmaţia “Sunt eu“ nu este de ajuns. Printr-o forţare a firescului fiinţei noastre, această propoziţie cere “îmbunătăţiri”.

Şi, din păcate, adăugăm un nivel superficial din celălalt în noi înşine încât ajungem să ne umplem cu un eu care nu ne aparţine.

Putem observa această traiectorie a eu-ului în toate acţiunile noastre de zi cu zi: fata timidă şi-ar dori să aibă îndrăzneala ce nu o caracterizează, oamenii ocupaţi şi-ar da reputaţia pentru câteva clipe de linişte, părinţii şi-ar fi dorit ca fetiţa ce se află în burtica mamei să fi fost de fapt băiat, avocatul ar fi vrut să aibă curajul de a deveni actor…

Oare nu ne regăsim cu toţii în cele de mai sus?

Oare nu am simţit vreodată că vrem să fim altcineva decât noi înşine?

Oare nu ne-am fi dat rădăcinile la schimb pentru altele mai pure şi mai puţin dureroase?

Oare nu ne-am fi schimbat pielea aceasta obosită şi tristă cu una strălucitoare şi energică?

Oare nu am fi vrut să fim oricine altcineva decât cine suntem în acest moment?

O să răspund eu înainte să o faceţi voi. Am simţit asta de nenumărate ori şi chiar am încercat să-mi prefac eul într-un alt eu. Am vrut să văd cum se simte şi cum îl “prinde” noul rol. Şi mi-am dat seama că pot face schimbări bruşte şi extreme la un nivel superficial fără să mă simt vinovată şi fără să caut explicaţii. Mi-am dat seama că pot juca rolul altcuiva dacă accept această provocare. Însă, în astfel de momente îmi dădeam seama cu adevărat cine sunt eu. Şi nu ştiu cum se face, că a început să-mi placă să fiu eu.

Publicitate

Ne putem preface la nesfârşit că suntem oricine altcineva decât noi înşine, însă cel mai profund strat din ființa noastră ştie cine suntem şi cu siguranţă nu ne va lăsa să dormim liniştiţi dacă vom continua să ne prefacem. Şi poate că în momentele în care atingem extazul de a fi altcineva, oricât de perfectă ar părea imaginea celuilalt, observăm cât de firesc este să fim noi înşine. Cu siguranţă adevăratul eu nu îşi dă voie să fie trădat şi va avea de ales între a se preface în continuare sau în a încerca să se accepte…

Iar această acceptare vine adesea pe nesimţite.

Vine când nu-ţi mai doreşti atât de mult să-i aparţii exteriorului, ci când începi să priveşti în oglindă spre tine însuţi.

Şi vor fi momente în care acea oglindă îţi va arăta cea mai tristă şi cea mai nemulţumită faţă, însă ceva îţi va spune să nu mai renunţi la ea, să nu o mai schimbi cu un chip vesel de plastic, ci să rămâi acolo şi să o priveşti.

Să plângi cu ea şi să accepţi că această tristă şi nemulţumită faţă îţi aparţine şi nu o poţi părăsi.

Tot ce poţi face este să încerci să o iubeşti…măcar un pic…

Ştiţi care este adevărul? Că este de ajuns să fim noi înşine. Că unicitatea este cartea de vizită a fiecăruia şi că o putem prezenta în orice moment fără nicio ruşine sau restricţie. Unicitatea este singurul lucru care ne aparţine cu adevărat şi care ne permite să ne bucurăm sincer atunci când suntem aşa cum suntem…

Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare cele mai frumoase articole, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!


Publicitate


Alte Articole