De ce nu putem trai asa cum ne dorim…

Publicitate

“Patru lucruri avem mai mult decât credem: defecte, datorii, ani şi duşmani.” — Proverbe persane

Peste tot în jur aud vorbindu-se despre stres, anxietate şi frică, singurătate şi plictiseală, nesiguranţa zilei de mâine, jale şi durere… De fapt, nu-i nevoie să mă uit în jur. Cunosc prea bine toate aceste sentimente, oricât de multe sfaturi aş fi în stare să dau despre cum să le depăşeşti.

Mă-ntreb şi eu de multe ori: ce se-ntâmplă cu lumea în care trăim? De ce nu poţi să te uiţi la ştiri fără să te-apuce literalmente greaţa, şi jalea, şi revolta? De ce, în loc să te culci cu sufletul plin, recunoscător pentru încă o zi, ajungi să nu-ţi doreşti decât să dormi şi să uiţi? Şi să speri că mâine va fi mai bine, ca şi cum mâinele ăsta ar fi treaba altcuiva, la care tu doar asişti neputincios, înfrânt înainte de a începe lupta?

Dar oare tot ce poţi să produci în exterior este doar o reacţie la ceea ce îţi livrează lumea? Chiar n-ai niciun cuvânt de spus pentru lumea asta anapoda, chiar n-ai putea să fii pe deplin fericit chiar acum? Dacă ai ştii că există undeva izvorul fericirii sigure şi durabile, ai lăsa baltă totul şi ai porni să-l cauţi?

Sau ai zice ceva de genul: „Nu azi, am treabă multă la serviciu”. Sau: „Sunt prea obosit, mai am putere doar să mă uit la un film”… amânând la nesfârşit întâlnirea cu ceea ce se presupune că ar trebui să fie scopul vieţii tale.

Am rămas de multe ori fascinată când am citit despre experienţele unor oameni care au ajuns foarte aproape de moarte. Despre clipa aceea magică în care îţi retrăieşti întreaga viaţă, şi în acelaşi timp îţi dai seama cu claritate unde ai greşit şi unde ai trăit frumos.

Dacă toate zilele noastre, toate zbaterile şi strigătele şi ţopăielile chiar durează numai o clipă? Când mă uit în urmă, aproape că nici nu ştiu când au trecut ultimii cinci ani. Sau zece, sau douăzeci. Sunt tot eu, doar cu ceva mai multe riduri, kilograme şi fire albe – când or fi apărut oare?

Ne gândim la tot felul de lucruri, numai fericirea – după care, de fapt, tânjim cel mai tare – o lăsăm pe ultimul loc. Cumva aşteptăm să ni se dea pe tavă, ca şi cum n-ar fi deloc în puterea noastră. Fericirea e un fel de cadou pe care ni-l va da altcineva într-o zi: iubitul care să ne adore, şeful care să ne promoveze, copilaşul nou-născut.

Publicitate

Ceva care apare pe neaşteptate şi durează puţin. Pentru care trebuie să ai „noroc” şi de obicei la alţii arată mai bine. Şi între timp, viaţa ta, viaţa aia de-o clipă, trece.

Deci, ce poţi să faci ca să fii fericit ACUM? Din moment ce fericirea se simte în interior, ca o stare de bine indescriptibil, n-ai putea să ajungi la ea fără să aştepţi ca exteriorul să-ţi dea şi să-ţi facă?

Unii zic că e de ajuns să trăieşti în prezent, foarte atent şi cinstit, să iei lucrurile aşa cum sunt. Clipa devine atât de autentică încât dintr-o dată simţi că eşti unde trebuie să fii şi faci ce trebuie să faci. Dispare orice îndoială şi frică. Rămâne o pace dulce, fără legătură cu evenimentele din afară. E ceva între tine şi tine, dar parcă şi exteriorul simte cumva, şi dintr-o dată se ordonează cu rost.

Alţii, spun că pentru a fi fericit, trebuie să afli cine eşti tu cu adevărat. De la a-ţi accepta forma fizică şi a şti ce-ţi place să faci, până la a afla în ce constă esenţa ta ultimă, picătura de Dumnezeu care eşti.

În efortul de a descoperi asta, viaţa ta devine o călătorie interesantă şi da, chiar „totul se întâmplă cu un motiv”. Constaţi că te mişti într-o ţesătură de legături pline de sens. Lucrurile neplăcute din exterior – şi chiar şi cele din interior – nu mai sunt surse de durere seacă, inutilă şi fadă. Ele devin atunci învăţători şi borne pe drum.

Dacă ar fi să-ţi dau un singur sfat – ţie, celui care mă citeşti, dar şi mie în egală măsură – să ne trăim cu toţii viaţa pe care ne-o dorim, ar fi:

Întreabă-te mereu cine eşti. Caută mereu în inima ta răspunsul şi mobilizează-te să faci ce-ţi spune ea. Cine eşti tu în clipa asta? Dai dovadă prin fapte că ştii ce faci? Viaţa ta e acum. Şi durează numai o clipă.

Sursa: puteredefemeie.ro

Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare cele mai frumoase articole, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!

Publicitate
Alte Articole
De Suflet

Povestea unei femei care este de 10 ani amanta unui barbat insurat….

Publicitate

Lavinia a divorțat ca să poată fi împreună cu Tudor. Fără să se teamă, fără să se ascundă. În mod legal și plenar. Au trecut 10 ani de-atunci și continuă să-i fie amantă. Află-i povestea spusă chiar de ea.

De zece ani sunt amanta unui om însurat

Pe când eram o copilă, cele 2 bunici m-au crescut cu frica de Dumnezeu. Deși ne aflam în plin regim comunist, mergeam la biserică la fiecare sărbătoare, țineam cu sfințenie datinele și mă rugam marelui bărbos cu patos, dimineața și seara. Treptat, credința oarbă din copilărie s-a transformat într-un scepticism bine temperat. Am înlocuit comportamentul etic bazat pe teama de viața de apoi, cu unul care avea drept suport propria convingere și dorința de a fi un om bun și corect. De ce? Pentru că nu știam și nu puteam să fiu altfel.

Filosofia mea de viață a fost dintotdeauna simplă și sănătoasă: fă ceea ce-ți place, atât timp cât nu faci pe nimeni să sufere. Dar, cum aflăm cu toții la un moment dat, viața nu e făcută din alb și negru, ci din infinite nuanțe de gri. M-am căsătorit la 20 de ani, mai mult ca să scap de sub influența părinților, decât pentru că-l iubeam pe cel care mă ceruse de nevastă. Pe-atunci, îmi închipuiam că e suficient să fiu iubită, ba chiar o vreme mi s-a părut că mai mare binecuvântare nu poate să dea peste mine.

Deși, de cele mai multe ori, eram ca apa și uleiul, soțul meu mă iubea și mă răsfăța în consecință. Eram un copil mare și răzgâiat și da, l-aș fi putut juca pe degete, dar nu asta era ceea ce învățasem acasă și, potrivit principiilor mele, n-aș fi făcut niciodată ceva care să-l rănească. Ne-am dus așa viața în jur de 15 ani. Nu aveam nicio preocupare sau pasiune comună dar, separat, eram 2 oameni cât se poate de agreabili. Împreună, însă, trăiam o singurătate în doi mai grea și mai înnegurată decât cea adevărată. Aș fi divorțat de mult, dar la mijloc era și Ana, fetița noastră care se născuse între timp. Un copil cuminte și înțelept, Ana a ajuns să înțeleagă, treptat, drama tăcută prin care treceau părinții ei.

De zece ani sunt amanta unui om însurat

Soțul meu pleca des de acasă „cu prietenii” sau „colegii”, fie în excursii de weekend, fie în delegație. Începusem să miros cum stă treaba cu-adevărat, dar am închis ochii în fața tuturor escapadelor, pentru că mă simțeam bine de una singură. În acele momente, în sfârșit, îmi regăseam liniștea sufletească. Petreceam mult timp cu Ania, făceam lecțiile sau ne uitam la filme împreună, ieșeam în oraș, în parc sau la cofetărie, duceam o viață pașnică și liniară. Fără urmă de gelozie, pentru că, într-un final, înțelesesem: deși îl respectam, nu-mi iubisem niciodată soțul. Poate că ăsta a și fost motivul aventurilor lui – simțea că îi dăruiesc trupul, dar inima, niciodată. Căsătoria timpurie fusese un pas greșit și mă resemnasem cu asta.

Până într-o zi, când am plecat într-o delegație cu serviciul, în Praga, pentru a face schimb de experiențe cu omologii noștri de acolo. Șeful biroului regional era tot un român – Tudor. După terminarea programului de lucru, protocolul cerea să cinăm într-un restaurant cu pretenții din centrul orașului. Întâmplarea a făcut să nimeresc la masă chiar lângă Tudor. Am discutat în continuare despre profesiile noastre, despre cele mai bune strategii de piață, statistici și tehnici de marketing. Însă seara era lungă și discuția devenise redundantă. Spre final, am început să vorbim despre lucruri informale, despre filme, cărți, hobby-uri. Era, cumva, firesc să ne cunoaștem și la nivel personal. Seara s-a terminat și fiecare a mers spre camera lui de hotel. Însă la o oră după ce ajunsesem în cameră, m-am trezit cu un telefon din partea lui: îmi spunea că a fost o zi grea, că are capul plin cu o mie de gânduri și că, deși a numărat mii de oi de când ne-am despărțit, nu reușește să adoarmă. Dacă aveam și eu, din întâmplare, insomnie, s-ar fi bucurat să-i țin companie în piano barul de la parterul hotelului. Nu aveam insomnie, dar aveam o atracție față de el, pe care o percepeam clar și căreia nu mă puteam împotrivi.

Publicitate

N-am făcut dragoste în seara aceea, dar în următoarea lucrurile au scăpat de sub control. Când am urcat în avionul care mă ducea înapoi spre casă, vina atinsese cote paroxistice. Mi-am spus însă că a fost o aventură care s-a petrecut departe de cei dragi, într-o altă lume, și că voi duce acest secret rușions cu mine în mormânt. Dar mă îndrăgostisem și doar cine nu trece prin asta la maturitate nu știe că dragostea la peste 30 de ani poate fi mai aprigă și mai greu de înfrânat ca fluturașii din adolescență. Orice făceam, chipul lui Tudor, mâinile și buzele lui care-mi explorau trupul, șoaptele picurate în ureche care mă înfiorau de plăcere, toate îmi reveneau în amintire tăios, insuportabil de real. De parcă mergea strâns lipit de mine și doar eu eram cea care-l vedea, care-i simțea prezența. În momentele acelea, am început din nou să mă rog febril să uit de clipele de rătăcire, de omul acela care-mi întorsese universul cu susul în jos. Și, mai presus de toate, mă rugam să nu mă caute. Însă cerul a avut alte planuri cu mine. Tudor nu doar că m-a căutat, dar misiunea lui la Praga s-a sfârșit la 5 luni după întâlnirea noastră și a revenit în țară. Mi-a scris și m-a rugat să ne întâlnim în pauza de masă. Am fost de acord.

Devenisem amantă și speram să scap cât mai repede de acest statut. Trecuse deja jumătate de an de când ne reluaserăm relația și i-am spus că vreau să divorțez, că situația asta nu se potrivește deloc cu convingerile mele și îl rog să nu-mi dea de ales. Mi-a spus că mă susține, dar să mai am răbdare până la sfârșitul anului în ceea ce-l privește. Fetița lui tocmai termina clasa a XVIII-a și nu putea să-i dea o asemenea veste în momente atât de importante pentru ea. L-am înțeles perfect și l-am așteptat. Eram o femeie liberă și fericită, după ce divorțasem amiabil de soțul care nu păruse prea surprins. Probabil, a răsuflat ușurat că nu a fost nevoit să mă părăsească el pe mine.

Era în pargul Anului Nou când i-am reamintit lui Tudor de promisiunea făcută. Era momentul să divorțeze și să începem o viață frumoasă și o relație onestă, fără să ne ferim ca 2 amanți vinovați și blamați de toată lumea. Copiii noștri erau deja mari, puteau înțelege, iar cât privește adulții – da, probabil că nu era foarte ușor, dar asta e viața, uneori iubirea rămâne și ea fără combustibil, ca orice mașinărie complicată. Plus că un divorț nu e chiar capătul lumii. Cel mai apropiat exemplu era al fostului meu soț, care se căsătorise la doar câteva luni de la despărțire, cu – aveam să aflu mai încolo – iubita lui de cursă lungă din timpul căsătoriei noastre. Nu mi-a picat prea bine, dar nici nu l-am blamat: era clar ca bună ziua că până atunci stătusem în relație doar pentru copilul nostru.

Tudor, însă, nu era la fel de pregătit pentru schimbarea din viața lui. Mi-a spus că îi pare rău că nu-și poate ține promisiunea, dar soția lui a avut niște probleme de sănătate în ultima perioadă și mă roagă să-l înțeleg și să-i mai dau răgaz o lună, două, până se clarifică situația. Că nu o poate părăsi acum, pentru că și-ar reproșa toată viața. N-am fost dezamăgită, am încercat să-i înțeleg și să-i respect încă o dată motivele. Până la urmă, 2 luni treceau imediat. Aveam să descopăr însă că 2 luni se vor transforma într-un an, un an în 3 și 3 în 10. De fiecare dată apărea câte ceva: mai murea câte un bunic, mai avea copilul nevoie de bani pentru studii, se mai strica ceva în casa lui și trebuia să facă credit la bancă, mai trecea fetița printr-o despărțire, mai ofta nevasta prea des și prea suspect. De la un timp, a început să-mi spună că suntem prea bătrâni pentru a ne schimba viața. Că dacă nu am făcut-o până acum, e inutil s-o mai facem, că lucrurile se vor schimba în rău când vom fi nevoiți să ne ducem traiul la comun, că fata și soția lui vor suferi și nu-l vor ierta niciodată, că nu se vor descurca fără el, că nu are încredere în mine, că nu are încredere în el, că nu are încredere în nimeni și-n nimic.

În toți acești ani, am vrut să pun punct de nenumărate ori, dar nimeni nu vorbea ca el, nimeni nu mirosea ca el și nimeni nu mă privea ca el. Nimeni nu mă făcea să râd ca el. Cu toate acestea, am avut aproape în fiecare an pauze de câte o lună – mai mult nu am rezistat unul fără celălalt. Acum, după 10 ani de când sunt amanta unui bărbat însurat, încă mă mai întreb dacă această dragoste este un blestem sau o binecuvântare. Sunt fericită și nefericită cu el, sunt fericită și nefericită departe de el. Propriul meu copil a ajuns să îl cunoască, întreaga mea familie – să știe despre relația noastră. La început, m-au blamat, apoi s-au obișnuit. Acum, a devenit subiect tabu – nu mai deschide nimeni discuția despre asta. Și-au dat seama că nu voi putea lua o decizie decât de una singură și doar când voi fi pregătită s-o fac. Ei au încetat de mult să mă judece și nici eu nu cred că mai sunt în stare de asta. Până la urmă, trăiesc conform principiilor mele: iubirea mea nu face pe nimeni nefericit, în afară de mine.

Sursa: marieclaire .ro

Publicitate
Alte Articole
Relatii
Sfaturi