Cauţi omul perfect? Nu există! Permite-i celui de lângă tine să rămână el însuşi

"Să ne abținem să criticăm, fie și cu bună intenție, căci a răni pe cineva este ușor, iar a îndrepta e imposibil." [Arthur Schopenhauer] Am invatat ca gandurile vorbesc intre ele cand oamenii nu au curajul sa invete a vorbi despre nefericirile si desertaciunile vietii lor. Am invatat ca toti ne nastem cu un singur norisor de praf ascuns intre deziluzii; si speram pana in ultima secunda sa vina cineva sa ni-l stearga. Dar mereu amanam decizia de a-l forta sa o faca. Traim in neguri amagirea propriilor vieti scaldate in abisurile unui lac care inca isi pastreaza imensitatea, desi parca toti pestii s-au zbatut intre sens si nonsens pentru a ajunge sa cutreiere abisurile cele mai profunde. Ne intrebam unii pe altii de ce nu avem curajul sa ne cutreieram propriile fiinte pentru a gasi jumatatea de suflet care sa stearga firisorul de praf de pe pantofii inimilor. Ne e teama de sufletele noastre, ne e frica de suferinte si neajunsuri, de deziluzii si de desertaciuni, de parca nu toate clipele s-ar sparge in secunde hoinare pentru a nu lasa nici un ciob sa isi reintregeasca vesnicia. Ne e teama de noi. Prea teama sa nu ne descoperim in fata altora, din orgolii nemasurate sau din frica de apropiere; de parca inimile ne-ar cere vreodata voie sa iubeasca! Incercam sa mascam sinceritatile si sa tragem linie acolo unde ne repetam neincetat ca este capatul de rand. Fara a intelege ca sufletele nu au markere cu care sa isi traseze despartirile. Incercam sa zambim atunci cand inimile isi strang lacrimile in buchete de dureri si afisam zilnic mastile indiferentei sau ale fericirii atunci cand undeva, in buzunarul singurei realitati se ascunde iubirea. Dezamagirea. Sau doar Amagirea. De parca nu ne-am cunoaste propriile ganduri si deziluzii, propriile trairi si amenintari. Si, da, incercam atatea cai de a respinge sentimentele, doar din dorinta de a convinge ca puterea este singura care ne arata cat suntem de demni in fata vietii. Si, da, ajungem sa ne respingem si gandurile, si visele, si sperantele, si idealurile… … am invatat ca ceea ce nu pot niciodata sa resping este Realitatea! O simt in fiecare cotlon de gand, in fiecare adiere de vant din suflet, in fiecare raza de soare care imi zambeste in diminetile in care imi calc pe orgolii si incerc sa descifrez mesajele sufletului meu. Am invatat ca atunci cand nu vrei sa deschizi usa inimii, vine cineva si o sparge fara a te intreba. Si ajunge sa cladeasca in interior un intreg palat de sperante. Fara sa vorbeasca, fara sa planga, fara sa ceara, fara sa rada, fara sa alerge, fara sa iti dea de ales. Dar mai ales… fara sa VREA. Am invatat ca ajungi sa iti cladesti nemurirea pe pamantul sufletului care asemeni tie, respinge realitatea si o condamna, care strange la piept dorinta de a trece prin viata cu fruntea sus. Am invatat ca singurul suflet care te merita este cel care iti spune ca nu vrea sa te merite. Ca singura inima care are nevoie de tine este exact cea careia tu ii spui ca nu are nevoie de tine. Ca singurele cuvinte care merita spuse sunt chiar cele pe care nu vrei sa le spui… din teama. Am invatat ca singurul drum care duce catre fericire este exact acela pe care tu nu ai curajul sa pasesti. Din teama de a nu suferi, din teama de a nu dezamagi sau pur si simplu din teama de teama. Am invatat sa accept ca in viata mea pana si cioburile s-au spart pentru a reintregi increderea ca eu sunt singura picatura de roua care poate uda puterea de a crede in realitate. Am invatat ca prieteniile nu se numesc prietenii! Ca aici este vorba despre “schimbarea valorii gramaticale a sufletului”. Ca aici substantivele se pot transforma in adverbe. Definitiv. Adica… prietenia se transforma in Tot atunci cand gandurile vorbesc intre ele. Mda, chiar asa! Hrana pentru sufletul tau: Timpul trece oricum, indiferent daca tu lasi gandurile sa vorbeasca intre ele, in locul tau, sau daca TE inveti sa vorbesti tu, in locul lor. Si tacerea ta ar putea insemna sa castige altul. Iar tu sa traiesti privind la fericirea lui! de Monica Berceanu
Publicitate

“Dragostea nu are nevoie de cuvinte, însă cuvintele au întotdeauna nevoie de dragoste.” – Ionuț Caragea

Nu încerca să-l schimbi şi să-l transformi în idealul visurilor tale, căci dacă prin absurd se întâmplă asta, vei avea surpriza să îţi lipsească omul de care te-ai îndrăgostit. Nimeni nu o să-ţi rămână prea mult timp alături atunci când îi arăţi prin tot ceea ce faci că sunt părţi ale fiinţei lui pe care le respingi, care nu te fac fericit, pe care ţi-ai dori să le vezi schimbate sau îmbunătăţite.

Desigur, se va conforma în asemenea condiţii pentru o perioadă, când orbit de frumuseţea începutului va accepta şi vei accepta ideea că prin puterea dragostei oamenii pot deveni alţii, dar eu zic ca mai bine fii pregătit oricând pentru un duş rece.

Adevărul este că oricâtă iubire ai pune la masa negocierilor, vei pierde întotdeauna, atâta timp cât nu vei înţelege că pe oameni nu îi poţi schimba, tot ce poţi face este să îi iubeşti. Vei pierde întotdeauna atâta timp cât vei uita că oamenii caută înţelegere şi afecţiune, că dincolo de exarcerbarea calităţilor pe care o încercăm la începuturile oricărei relaţii, vine momentul în care ne dorim cu toţii să dăm cortina la o parte şi să fim iubiţi pentru ceea ce suntem.

Sigur că în iubire folosim fără excepţie şi aproape inconştient foloasele minciunii, încercând să îi arătăm fiinţei iubite toate calităţile şi uitând de defecte, încercând să părem mai buni, mai frumoşi ca oricare alţii. Dar după o vreme devine obositor să încerci să fii altcineva, să te lupţi cu tine însuţi pentru a te ridica la înălţimea partenerului, şi mai ales e dureros să realizezi că nu îi eşti de ajuns celui pentru care ţi-ai dori să fii totul.

După magia începutului şi chinul încercărilor de a deveni omul pe care celălalt şi-l doreşte alături, lipsit de vlagă şi dezgustat de sacrificiile pe care le cere iubirea, cel de lângă tine va fi lovit de realitatea că ceea ce trăiţi în relaţia voastră, e departe de a fi cel mai sublim sentiment care poate apărea între oameni. Va experimenta dezamăgirea, regretul, vinovăţia gândului de a-şi fi dorit să renunţe la sine pentru altul care nu l-a dorit aşa cum este şi ruşinea de a accepta să fie reconstruit din temelii pentru a îndeplini capriciile tale.

Dacă îi vei transforma pe cei de lângă tine în proiectul „Fericirea perfectă”, nimeni nu îţi va rămâne alături. Nimănui nu îi place să ducă o existenţă constrânsă între „Aşa da” şi „Aşa nu”, să îşi calculeze fiecare pas la centimetru pentru a nu depăşi barierele răbdării celui de lângă el şi să treacă prin viaţă camuflat în ceea ce nu este.

Iar dacă tu eşti cel care îţi doreşti să îl schimbi pe cel de lângă tine, întreabă-te de ce vrei să faci asta. Încearcă, mai degrabă, să găseşti în tine răspunsul la întrebarea de ce te-ai implicat într-o relaţie cu un om pe care nu îl poţi accepta, de ce ţi-ai propus ca în loc să laşi că curgă iubirea, să încerci să o tranformi, să o controlezi, să faci din ea izvorul mulțumirilor tale.

Publicitate

De ce rămâi alături de un om care nu te satisface pe toate planurile şi de ce te îmbeţi cu iluzia că în ziua în care îi vei termina de şlefuit personalitatea, vei obţine opera perfectă. Încearcă, aşadar, să afli de ce îţi proiectezi fericirea în viitor şi laşi responsabilitatea dobândirii ei în alte mâini decât ale tale. Nemulţumit de tine însuţi şi nefericit odată ce conştientizezi că nu îţi poţi schimba viaţa din doi timpi şi trei mişcări, arunci toate frustrările pe care le ai în braţele celuilalt.

Fugi de propria realitate, uitând că schimbarea începe din tine şi nu din alţii. Încerci să-l schimbi pe el, în speranţa că în ziua când va deveni „aşa cum trebuie” tu vei fi fericit, iar atunci vei avea relaţia perfectă, iubirea perfectă, şi nimic nu vă va putea da jos de pe norişorul fericirii. Dar cu cât te străduieşti mai mult, căderea voastră se va face de la o înălţime ameţitoare.

Pariul pe care îl faci odată intrat într-o relaţie este dacă vei putea trece sau nu graniţele îndrăgostirii. Oricine poate diviniza o imagine perfectă, dar ireală, însă îţi trebuie empatism pentru a-l înţelege pe celălalt, înţelegere pentru a-i accepta defectele şi curaj pentru a i le arăta pe ale tale. Orice relaţie începe cu adevărat abia după ridicarea cortinei.

Iubirea are drum liber să apară pe scenă odată ce te-ai împăcat cu ideea că omul de lângă tine nu va întruchipa niciodată perfecţiunea şi eşti dispus să îi vezi defectele la lumina clară a zilei, să faci cunoştinţă cu ele şi să le tolerezi. Veţi funcţiona bine împreună atunci când veţi învăţa să convieţuiţi unul cu defectele celuilalt şi vă veţi arăta fără teamă unul altuia neliniştile, imperfecţiunile, complexele, ştiind că veţi primi înapoi înţelegere şi acceptare.

Îndrăgostirea e uşoară: înseamnă orbire, nebunie, pasiune, fluturi în stomac, dar iubirea cere mai multe: ea vrea asumarea realităţii, fidelitate, angajament, bunăvoinţă şi muncă. Multă muncă.

Dar dacă nu poţi face asta în relaţia în care te afli, s-ar putea să fii în cea greşită. Dacă îţi doreşti constant ca cel de lângă tine să fie ALTFEL, poate că el ar trebui să fie ALTUL. Dacă ţi-e dor de perfecţiunea începuturilor şi resimţi dezamăgirea trezirii la realitate, este posibil ca diferenţele dintre aşteptările tale şi posibilităţile lui să fie prea mari.

Nu poţi trece peste ele? Treci mai departe. Altfel, veţi suferi amândoi: tu pentru că îţi doreşti mai mult, iar celălalt pentru că nu are de unde oferi. Cantonarea în relaţia greşită doar te va ţine pe loc, lăsând-o pe cea corectă să treacă pe lângă tine.

Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare cele mai frumoase articole, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!


Publicitate


Alte Articole