Cand ai ceva, multumeste-te cu ceea ce ai…

Publicitate

“Nu ravni la prea multe, ca sa te poti bucura de ceea ce ai” – Hrant Avakian. Intotdeaua nu suntem multumiti cu ceea ce avem. Mai mereu vrem mai mult si mai mult daca se poate enorm de mult. Trebuie stiut ca niciodata nu ni se va da in viata, decat atat cat putem sa ducem. Nu ne nastem cu fericirea in sange, ea este o optiune a fiecaruia dintre noi, pentru ca modul in care vede fiecare fericirea, este total diferit de la caz la caz, de la individ la individ. Cat meritam, ne-o spune numai constiinta. Restul este iluzie… „Cat si ce primeste cel caruia i s-a dat” ar putea fi intrebarea constanta. Perspectiva corecta nu tine, insa, de cat si ce primeste, ci de cum si pana cand primeste.

Omul afiliat materialitatii si obisnuit cu intrebari lipsite de substanta spirituala, pe care el insusi le-a elaborat si care vor fi devenit, intre timp, criterii de orientare, isi reduce in chip natural orizontul cautarilor doar la cat si la ce, fara a-si pune cel putin o clipa problema ca atat cat-ul cat si ce-ul sunt dimensiuni relative. Totusi, nu exista nimic contractual in aceasta stare, pentru ca nu exista ceva mai real in afara faptului ca primim doar atât cât suntem capabili sa pastram si accedem doar la atât cât suntem apti sa întelegem.

Iluzia lui “a avea” . Dincolo de aceasta evidenta ramanem doar cu iluzia ca posedam ceva. Pentru cat timp? Raspunsul este evident: pret de-o iluzie, aidoma materialei iluzii ca: “time is money”, ca expresie a elaboratei neputinte de a merge mai departe de propriul castel de nisip. Chiar daca ea, iluzia, dureaza ani intregi, nu este, in cele din urma, decat o stare goala de continut, conditionata de propriile noastre fantasme, simpla imagine a ceea ce credem ca suntem. Doar in clipa in care iluzia lui “a avea” isi reveleaza falsitatea in forul interior al constiintei, care descopera fiintei adevaratul nivel la care a ajuns, aflam de ce nu putem avea mai mult decat voim.

Astfel, a merita sau a nu merita ceva este raspunsul pe care-l da constiinta, independent de orice judecata fundamentata pe aparente. Nu meritam sa avem decat ceea ce putem pastra. Atunci, ce poate pastra un om care-si masoara zilele asteptand ceva, ignorind insa ca judecata constiintei ii refuza dreptul de a avea mai mult decat poate intelege? Raspunsul este evident: doar atat cat poate cuprinde din verdictul judecatii propriei constiinte, condus inca de stari iluzorii si prizonier al continuturilor la care nu vrea sa renunte.

Publicitate

Nu din neputinta, ci din refuzul vointei de a face pasul spre intelegere, de a incepe drumul care-i reveleaza ceea ce este. Iluzia bunei situari dispare numai atunci cand, fata-n fata cu propria sa constiinta, persoana inainteaza, plecand de la ceea ce este, pentru a se schimba in ceea ce trebuie sa fie, cand acumuleaza, prin lucrare si constiinta valorica a ceea ce a obtinut, nu pentru a avea pur simplu – ca semn al ramanerii in iluzie, ci pentru a inainta spre chemarea care i-a fost facuta: aceea de a-si intelege chipul pentru a cauta continuu asemanarea cu Dumnezeu.

Neputinta plinatatii de sine. Marea drama a omului modern, total incult din punct de vedere spiritual, consta in faptul ca vrea sa primeasca mai mult decat poate intelege si avea mai mult decat stie sa pastreze. El se situeaza, asadar, intr-o pozitie care-l depaseste prin chiar faptul ca n-a facut efortul necesar s-o merite. Evident, constatand alegerile modernitatii, aceasta situare pare a fi de minima importanta. Trecand, totusi, peste aparente intelegem ca in acest punct de plecare gasim explicatia marilor esecuri, fie ele colective sau personale.

Cine voieste cu orice pret mai mult decat poate duce, se va pastra mereu in limita iluziei ca poseda cunoasterea si ca are, in consecinta, toate drepturile si capacitatea nelimitata de a face orice. Or, tocmai neintelegerea limitei, a momentului in care o persoana trebuie sa se opreasca pentru ca este realmente incapabila sa cuprinda dimensiuni care-o depasesc, se constituie in cauza a teribilelor tragedii umane sau a esecurilor de toate felurile. O societate în care persoanele nu au aflat, inca, ce pot face si ce nu pot face cu adevarat, este pe cale de a esua iremediabil, deoarece aceste persoane pline de sine esueaza ele insele. Esecul colectiv reprezinta, astfel, imaginea imediata a esecului individual.

Se va lua de la noi ceea ce nu ne apartine, pentru ca ni s-a dat numai atat cat vom face efortul sa intelegem. Dincolo de aceasta limita isi fac loc eroarea si esecul. Aceasta nu inseamna ca nu ni se cere sa inaintam spre noi spatii de intelegere! Castigandu-le, ni se da dreptul de a avea ceva in plus, pentru ca vom fi ajuns sa accedem la nivelul necesar pastrarii lor. Insa, o conditie se impune de la sine: le vom pastra numai in masura in care vom face efortul constant de a le merita, fiindca omul nu este un depozit, ci o existenta dinamica ce-si prelungeste posibilitatile de intelegere acumuland, prin cunoastere, noi reflexe care-i sustin inaintarea. Reflectati si voi la ceea ce am scris in acest articol, si dupa aceea mai vedeti care va sunt prioritatile de viitor.

Daca ti-a placut articolul te invit sa-l distribui si prietenilor tai. Iti multumim!

Publicitate
Alte Articole
Dezvoltare Personala

Paulo Coelho ne ofera o poveste de suflet despre secretul fericirii! “Secretul fericirii consta in a privi toate minunile lumii si a nu uita niciodata de cele doua picaturi de untdelemn din lingura.”

Publicitate

“Fericirea este o atitudine. Ne facem pe noi insine fie indurerati, fie fericiti si puternici. In ambele cazuri avem la fel de mult de muncit.” – Francesca Reigler

O poveste cu substrat pe care trebuie sa o cititi si la care ne raportam multi dintre noi in ziua de astazi incercand sa ne asumam responsabilitatile vietii si bucurandu-ne in acelasi timp de toate frumusetile si minunile pe care viata ni le ofera.

Va invitam sa cititi o poveste cu substrat care a facut inconjurul internetului si care ii apartine scriitorului Paulo Coelho.

Paulo Coelho: Secretul fericirii

Intr-o buna zi, un negustor si-a trimis fiul sa invete Secretul fericirii de la cel mai intelept dintre oameni. Tanarul a ratacit prin desert timp de 40 de zile pana a ajuns la un castel maret, situat pe varful muntelui. Acolo traia inteleptul pe care il cauta tanarul.

Spre surprinderea lui, in loc sa gaseasca un om sfant si intelept caruia toti ii cereau sfatul, eroul nostru a intrat intr-o incapere in care era mare vanzoleala: negustorii veneau si plecau, oamenii sporovaiau pe la colturi, o orchestra micuta interpreta melodii incantatoare si, pe langa toate acestea, in incapere se afla si o masa incarcata cu cele mai minunate si gustoase feluri de mancare din acea parte a lumii.

Inteleptul vorbea cu toti si tanarul a trebuit sa astepte pret de doua ore pana cand i-a venit si lui randul.

Cu o rabdare fara margini si cu o deosebita atentie, Inteleptul a ascultat motivul vizitei baiatului. “Nu am insa timp in acest moment sa iti explic Secretul fericirii”, i-a spus. I-a sugerat insa tanarului sa faca o plimbare primprejurul palatului si sa vina inapoi in doua ore.

“Cu toate acestea, vreau sa iti cer o favoare”, a adaugat Inteleptul, dandu-i baiatului o lingurita in care a turnat doua picaturi de ulei. “Cat timp te plimbi, ia cu tine aceasta lingurita si nu lasa ca uleiul din ea sa se verse.”

Publicitate

Tanarul a inceput sa se plimbe in susul si in josul scarilor palatului, cu ochii atintiti asupra linguritei. Dupa doua ore, tanarul s-a prezentat din nou in fata inteleptului.

Asadar, a intrebat batranul, “ai vazut tapiteriile persane care atarna in sufragerie? Ai vazut gradina pe care Maestrul Gradinar a creat-o in decursul a zece ani? Ai sesizat frumoasele pergamente din biblioteca mea?”

Stanjenit, tanarul a marturisit ca nu a vazut nimic. Singura lui preocupare a fost sa nu verse picaturile de ulei pe care i le-a incredintat inteleptul.

“Atunci du-te inapoi si descopera minunile lumii mele”, a spus inteleptul. “Nu poti avea incredere intr-un om daca nu ii cunosti casa.”

Mai relaxat de data aceasta, tanarul a luat lingurita si a strabatut intreg palatul, uitandu-se cu atentie la toate lucrarile de arta care atarnau pe pereti si plafoane. A vazut gradinile, muntii din jurul palatului, gingasia florilor, bunul gust desavarsit cu care fiecare piesa de arta era asezata la locul ei. Intorcandu-se la intelept, i-a relatat acestuia in detaliu tot ce a vazut.

“Bine, dar unde sunt cele doua picaturi de ulei pe care ti le-am incredintat?” a intrebat inteleptul.

Privind lingurita, tanarul a observat ca varsase uleiul.

“Ei bine, a spus inteleptul inteleptilor, “acesta este singurul sfat pe care ti-l pot da”:

“Secretul fericirii consta in a privi toate minunile lumii si a nu uita niciodata de cele doua picaturi de untdelemn din lingura.”

* Povestea face parte din cartea “Alchimistul” de Paulo Coelho

Facebook ascunde articolele celor care nu interactioneaza cu ele. Daca vrei sa primesti in continuare articole de la noi, apreciaza, comenteaza si distribuie acest articol si astfel vei primi si articolele viitoare! Multumim!

Publicitate
Alte Articole
Pilde