A fost o zi cand am intrat intr-o camera in care era intuneric. Cu grija, incercam sa simt lucrurile de care ma apropiam, ca nu cumva sa ma lovesc in ele. Insa orisicata grija i-as fi dat intunericului – ca sa ma feresc de ceea ce se gasea in el, la final ma regaseam mai mult ingrijorata, decat aparata.
Desigur, asta se intampla pentru ca imi doream sa explorez fiecare colt si cautam sa nu fiu doar un privitor, ci mai degraba un explorator – care traieste fiecare lucru pe care il gaseste.
La un moment dat camera s-a umplut de lumina. Asa incat puteam sa stau chiar intr-un singur loc, si cuprindeam totul ca dintr-un foc. Cumva, descoperirea aceasta m-a facut sa ma relaxez, pentru ca dupa multa vreme in care cautam sa recunosc lucrurile doar dupa contur, acum reuseam sa le privesc, fara sa ma mai pazesc.
Acesta a fost momentul in care frica a disparut brusc. Iar in locul ei a aparut curiozitatea. Sau entuziasmul. Acea stare care te cuprinde cand vrei sa afli la ce foloseste fiecare lucru care statea pana atunci nemiscat.
Si tot acum, lumina aceasta scoate la iveala si cele mai ascunse lucruri din camera. Chiar si acelea de care nu te loveai niciodata. Dar daca te grabesti sa le folosesti, uneori poti chiar sa gresesti. Pentru ca fiecare lucru nou, trebuie mai intai cercetat, si abia apoi incercat.
Intamplarea face sa fie foarte multe situatiile in care lucrurile sunt incercate in mod direct – si ajung sa fie stricate, drept efect. Apoi cei care le-au folosit, le considera ca avand un defect.
De aceea as vrea sa punem mai multa lumina asupra acestui aspect.
Camera in care va povesteam ca am intrat, e inima. Lumina de care m-am bucurat, e iubirea. Ea e cea care a luminat – coltul si cel mai indepartat. Si ce spuneti voi, nu cumva se intampla asta la fiecare dintre noi? Da, iubirea e cea care lumineaza tot ce avem in inimi. Abia atunci recunoastem lucrurile cu care avem de lucrat. Insa pentru ca el sa nu mai fie stricat – si-apoi mai rau, aruncat, e nevoie ca noi sa-l fi invatat.
Si va spun acum – stiti cate iubiri dintr-o astfel de greseala nu s-au aruncat? Doar pentru ca un lucru din camera sufletului a fost mai degraba stricat – decat apreciat, in timp ce el era luminat.
S-a mai raspandit o vorba care spune despre iubire ca ar dura doar un anumit numar de ani, sau ca nu mai e ca la inceput. Dar ei se refera exact la acel moment in care iubirea apare si aprinde lumina. Ce se intampla apoi, face parte din amenajarile interioare – dar nici vorba ca ea dispare. Doar ca ne face sa vedem tot in noi. Iar daca in unele colturi ale camerei s-a mai adunat si gunoi, suntem tentati sa spunem ca din cauza acestei lumini, e gunoiul acolo. Pe cand de fapt, ea doar ne arata cum suntem cu adevarat – si ce avem la noi de reparat.
Acum, sa alegem: ne lovim in intuneric, sau sa ne descoperim in lumina – si ne intelegem in inima?
Cand ne asezam in lumina, se vad toate lucurile din noi.
Si atunci, sa nu dam vina pe lumina care scoate la iveala chiar si gunoiul. Ci sa ne bucuram ca ea ne-a aratat – ce avem de curatat. E vorba de alegere – iar iubirea cauta intelegere.
